Cu ani în urmă, regretatul Radu G. Țeposu (1954–1999) îmi propunea să țin o rubrică la revista Cuvântul, sub titlul „O întrebare pe lună”.
Am făcut-o cu plăcere și astfel am scris câteva eseuri, ulterior strânse în paginile unora dintre volumele mele.
Fiascoul istoric global al comunismului nu a fost efectul unor „erori” individuale ori de grup, ci o consecință logică a naturii imanent eronate a teoriei marxiste în chiar versiunea ei originară. Sunt de acord cu acest punct de vedere, ceea ce nu înseamnă nicicum că efectele catastrofale ale aplicării proiectului marxist nu trebuie analizate cu maximum de rigoare.
Mă întreba, așadar, interlocutorul meu, amintind și o faimoasă declarație a lui Ion Iliescu din decembrie 1989, despre „întinarea idealurilor nobile ale comunismului”: (1) care sunt principiile false în ordine economică pe care se bazează marxismul și marxism-leninismul (ideologia comunistă) și de ce sunt ele false? și (2) care sunt atributele false în ordine socială (și chiar morală) pe care se bazează ideologia comunistă și de ce sunt ele false?
Chestiunile erau și sunt perfect legitime, iar răspunsurile nu pot fi nicicând foarte concise, dacă nu vrem să cădem în păcatul simplificărilor abuzive. Pe de altă parte, ele pot fi formulate limpede, promițând să revin asupra unora dintre implicațiile acestor discuții în articole viitoare.
Am scris pe larg (a se vedea cartea mea Mizeria utopiei) despre cauzele care au generat falimentul marxismului ca ideologie politică și economică. Combinația de monism scientist (cultul progresului tehnologic, determinismul materialist) cu mesianism politic febril (ceea ce Karl Popper numea dimensiunea oraculară a acestei doctrine) nu putea să ducă decât spre un autoritarism tot mai intolerant (lucru știut de Proudhon, Bakunin și Lassalle). Eroarea centrală a istorismului marxist vine din moștenirea hegeliană, respectiv din convingerea că istoria are un scop, un sens, o direcție.
Revoluția comunistă este văzută în această teleologie salvaționistă drept momentul eliberării totale a umanității. Proletariatul, despre care Marx știa, în fond, destul de puțin, era învestit cu atribute demiurgice. Era clasa „aleasă” a Istoriei. Aici se află originea magnetismului exercitat de mitologia comunistă, căreia i-au căzut victimă atâția intelectuali faimoși. Un Lukács se identifica total cu cauza „partidului de tip nou”, care la rândul său promitea să făurească, prin orice mijloace, „omul de tip nou”. Există similitudini între eroarea lui Martin Heidegger, gata în 1933 să glorifice „grandoarea istorică a național socialismului”, și îngenuncherea atâtor intelectuali ai stângii radicale în numele „grandorii istorice a bolșevismului”.
Nu este nevoie să insistăm: ambele radicalisme, cel comunist și cel fascist, au mizat pe emoții, pasiuni, atașamente sentimentale, inclusiv pe dorința individului de a aparține (nostalgia fraternității). Spre a relua teza lui François Furet din Trecutul unei iluzii: Eseu despre ideea comunistă, comunismul a fost o patologie a universalismului, fascismul, una a particularismului. Ambele au utilizat orice mijloace (teroare, îndoctrinare, lagăre de concentrare, genocid) pentru a construi comunitatea (socială ori rasială) presupus ideală.
Comunismul, mai precis spus marxism-leninismul, s-a născut prin întâlnirea dintre iacobinism, tradiția teroristă rusă și filosofia marxistă. Absolutismul antropologic marxist constă în ipoteza că poate fi revoluționată însăși condiția umană. Substratul acestei viziuni este de fapt convingerea că natura umană este plastică, poate fi deci remodelată în funcție de diversele proiecte de inginerie socială (merită menționată cartea lui James C. Scott, Seeing Like a State).
Drumul de la Marx la Lenin nu a fost unul neted, însă filiațiunile sunt reale și nu pot fi negate. Marx a pretins că a descoperit secretul producției capitaliste și a profetizat crahul final al acesteia. A opus „abominabilei” piețe libere mitul asociațiilor auto-organizate și al economiei planificate. Pentru el, prin plan se dobândea, în fine, controlul uman asupra forțelor altminteri stihinice ale economiei. Eroare de enorme proporții, tradusă apoi, în diversele regimuri comuniste, în cultul planurilor cincinale, șesenale, ori, ca în cazul lui Hrușciov, la Congresul al XXI-lea al PCUS din 1959, septenale.
Problema erorilor sociologice și a absenței unei etici în doctrina marxistă o voi atinge însă într-un alt articol. Pe scurt, anularea distincțiilor morale tradiționale a dus la inexistența unei etici în marxism—Lenin a profitat cinic de această absență, iar Stalin a utilizat-o în chip absolut demonic.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.