Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

„Poetica epurării” a reglementat spațiul ideologic în cadrul corpului social și politic al organizării politice de tip sovietic, redefinindu-i pe „aleșii” comunității și reîntărind rolul mesianic al acestora. Pe cale de consecință, istoria sacră a mișcării a fost rescrisă în manieră eroică, prin sânge și excluziune.

Conceput de către părinții fondatori ca filosofie ce se opune controlului centralizat al statului, marxismul a culminat prin apoteoza sovietică a partidului și mașinăriei etatiste (partolatrie și statolatrie). Legitimitatea elitei bolșevice a provenit în primul rând din relația ei cu doctrina marxistă. Oricât de ezoterice li s-au părut observatorilor externi, conflictele din anii 1920 au atins în cele mai sensibile puncte ale ceea ce Czesław Miłosz a numit Noua Credință, o ideologie „bazată pe principiul că binele și răul sunt exclusiv definibile în termeni de servicii sau daune aduse intereselor Revoluției” (Gândirea captivă).

Czeslaw Milosz
Czeslaw Milosz

Revoluția a fost hiperbolizată drept eveniment cathartic, pogorârea unei noi epoci a justiției sociale. Pretențiile marxismului la infailibilitate științifică au fost adăugate acestui melanj. Rezultatul a fost o viziune gnostică explicând istoria și societatea în formule aproape geometrice și ale căror secrete adânci erau accesibile doar unui grup select de gardieni ideologici. Toți acești factori au relevat procesul prin care intelectualii au fost seduși de un pretins determinism inexpugnabil într-o epocă a extremelor politice. Cu alte cuvinte, spre a cita dintr-o carte foarte influentă în anii 1930, ABC-ul comunismului, „ceea ce profețea Marx se împlinește sub proprii noștri ochi”.

Promisiunile sociale și spiritul regenerativ al bolșevismului au fost invocate ca argumente împotriva acelora care deplângeau violența prin intermediul puterii dictatoriale. Mulți intelectuali, incluzând aici câteva nume faimoase precum Maxim Gorki, André Gide, Arthur Koestler, Manès Sperber, Romain Rolland, André Malraux și Ignazio Silone, au fost fascinați de ceea ce părea a fi o aventură istorică eroică.

Revoluția bolșevică a fost, spre a folosi cuvintele măiestrite de politicianul socialist Jean Jaurès pentru cea franceză, „un tun enorm care trebuia să fie manevrat pe afetul său cu încredere, rapiditate și fermitate”. În plus, Uniunea Sovietică era în mod cert pentru ei un model de idei și instituții, sursa unui nou etos socialist, a unui nou umanism, într-o vreme în care democrația reprezentativă liberală era percepută ca a fi eșuat în a se ridica la nivelul provocărilor societăților moderne.

Câțiva dintre ei au fost dezamăgiți de cinismul comisarilor comuniști și au părăsit paraclisele leniniste; alții, precum Pablo Neruda și Louis Aragon, au refuzat să-și lepede credința și au rămas atașați de perimatele învățături comuniste. De asemenea, pe măsura sovietizării Europei de Est, leninismul a devenit o alternativă la renașterea națională. Spre exemplu, doctrinarul comunist Václav Kopecký susținea în ianuarie 1948 că „ideologia noii Cehoslovacii va fi ideologia noii Republici Democrate Populare și ideologia tranziției pe drumul de la capitalism la socialism”.

Multe astfel de exemple pot fi găsite în presa acelor ani, în fiecare din țările regiunii. În împlinirea misiunii sale globale, „elita morală” comunistă a pretins un mandat exclusiv de salvare și adevăr istoric. Sau, în cuvintele lui Jean-Paul Sartre din 1961: „Nimic nu e mai clar; oricare i-ar fi crimele, URSS are pe lângă democrațiile burgheze acest formidabil privilegiu: țelul revoluționar. ...[Uniunea Sovietică a fost] incomparabilă cu alte națiuni; este posibil s-o judeci doar dacă îi accepți cauza și în numele acelei cauze”.

Atitudinea bulgară față de hrușciovism a oglindit foarte mult convulsiile care aveau loc în sânul conducerii sovietice. Todor Jivkov (1911–1998) și-a extras legitimitatea politică de pe urma spectaculoaselor revelații ale Congresului al XX-lea al PCUS.

Într-adevăr, în 1956, Jivkov a pus la cale eliminarea fostului său „patron”, veteranul cominternist Vulko Cervenkov (1900–1980), de la vârful partidului. La Plenara din aprilie 1956, prindea contur mitul lui Jivkov ca întrupare a unei noi fețe a comunismului. Lupta dintre Jivkov și facțiunea Cervenkov a durat până la cel de-al XXII-lea Congres al partidului sovietic (1961), atunci când Nikita Hrușciov punea bazele politice ale stopării procesului de de-stalinizare în țările-satelit.

Chiar și după expulzarea lui Cervenkov din partid, staliniștii au continuat să se opună apelurilor lui Jivkov la „dezgheț” intern. În 1962, cel de-al VIII-lea Congres de partid consacra triumful lui Jivkov asupra adversarilor săi staliniști. Ultradogmaticul premier Anton Iugov (1904–1991), care participase la epurările din anii ’50, era atacat de Jivkov și își pierdea toate pozițiile de partid și de stat. Însă Todor Jivkov era el însuși un foarte versat birocrat comunist, iar pornirile sale liberalizante erau doar de formă.

În 1963, Jivkov a emulat izbucnirile anti-intelectualiste ale lui Hrușciov—îndreptate în special împotriva unor artiști liberali sovietici precum poetul Evgheni Evtușenko sau sculptorul Ernst Neizvestny—și a promovat o intensă campanie de epurare a anti-staliniștilor bulgari. Criticii regimului său au fost alungați din Sofia, iar poliția secretă și-a întețit persecuțiile la adresa celor care erau suspectați fie și de cea mai timidă formă de disidență.

Atunci când Hrușciov a fost îndepărtat de la putere, în octombrie 1964, Jivkov a încercat imediat să intre în grațiile noii conduceri sovietice patronate de Leonid Brejnev și Alexei Kosîghin. Problema este că baza lui de putere a rămas extrem de fragilă, iar în primăvara anului 1965, un complot al veteranilor comuniști și al unor ofițeri militari de grad superior aproape că reușise să-l îndepărteze. După înfrângerea puciștilor, Jivkov și-a declarat susținerea necondiționată față de Uniunea Sovietică.

În anii care au urmat, avea să facă din servilism fundamentul puterii sale. Mai târziu, atunci când sovieticii au încetat să-l mai susțină, acest lucru a fost suficient pentru a permite unui grup de conspiratori din interiorul Politburo-ului să-l elimine (decembrie 1989).

Morala poveștii bulgare, aidoma celorlalte povești comuniste europene despre destalinizare, a fost aceea că șocul generat de campaniile lui Hrușciov a afectat toate țările est-europene. Dezordinea care a cuprins elitele locale a rezultat în slăbirea controlului de partid și emergența unor mișcări emancipatoare de la bază (în special în Polonia și Ungaria). Odată ce acuzațiile staliniste anti-Tito au fost expuse drept aberații, tentația comunistă națională a făcut ravagii în regiune.

Desființarea mitului lui Stalin și apelurile lui Hrușciov la o abordare mai creativă a doctrinei revoluționare i-au stimulat pe gânditorii „neortodocși” să pună în discuție chiar fundamentele ordinii existente. De la sfârșitul anilor 1950 și până la începutul anilor 1960, toate țările est-europene au asistat, deși în grade diferite, la ascensiunea tendințelor revizioniste.

Acestea au fost mai îndrăznețe în Polonia și Ungaria, acolo unde edificiul stalinist s-a prăbușit sub asaltul curentelor critice. În Ungaria, dinamismul politic a dus la colapsarea completă a structurilor comuniste și emergența unei ordini pluraliste embrionare, înăbușită repede de trupele sovietice în noiembrie 1956. După înfrângerea Revoluției maghiare, sovieticii au încercat să restaureze o anumită uniformitate a Blocului, însă tentativele lor erau sortite eșecului. Așa s-au dezvoltat tendințele centrifuge în fiecare țară iar elitele locale au refuzat să mai fie tratate în vechea și umilitoarea manieră.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG