Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În pofida campaniei glasnost, anumite lucruri nu s-au schimbat niciodată în structura ritualică a propagandei sovietice. Secretarul general era încă vocea dominantă autorizată să exprime adevărul revelat. Limitele discuției, scopul și obiectivele deschiderii erau prescrise de nomenclatura ideologică.

Chiar figuri importante precum Alexander Iakovlev se confruntau cu campanii de discreditare inițiate de elementele conservatoare din partid, de ofițeri superiori ai KGB și de xenofobi velicoruși pentru că ar fi reprezentat „spiritul malefic” al lui Gorbaciov, trădător suprem al socialismului.

Alți asemenea reprezentanți ai grupului de reformiști care au intrat în colimatorul celor amenințați de „fenomenul Gorbaciov” au fost filosoful Ivan Frolov (pentru o vreme secretarul Comitetului Central al PCUS); politologul Gheorghi Șahnazarov (președinte al Academiei de Științe Politice); consilierul pe probleme de afaceri externe al lui Gorbaciov, Anatoli Cerniaev; Otto Latsis, redactor-șef adjunct al gazetei PCUS, Kommunist; Georgii Smirnov, directorul Institutului de Marxism-Leninism al PCUS; Ivan Voronov, șeful Departamentului Cultural al Comitetului Central; și mulți alții.

Câțiva dintre ei lucraseră la Praga, în anii 1970, ca redactori ai revistei lunare World Marxist Review și erau atrași de ideile care, în atmosfera generală de zastoi, erau neortodoxe, dacă nu chiar în totalitate eretice. Ceea ce rămâne important privind „tânăra elită academică promotoare de politici” din jurul lui Gorbaciov este faptul că elementul comun care i-a adus împreună a fost o experiență împărtășită a aculturației în reformă.

Robert English a identificat două paliere în procesul de învățare a noii identități: „Învățare comparativ-interactivă, prin care legături externe facilitează o mutație în «auto-categorisirea» esențială a intelectualilor, a națiunii aflate printre aliați și adversari; și învățare socială, prin care un număr crescând de intelectuali din diferite profesii sunt atrași într-o comunitate indigenă informală” (vezi articolul său, The Sociology of New Thinking).

Oameni precum Iakovlev, Alexei Arbatov (șef de departament la Institutul Economiei Mondiale și Relațiilor Internaționale al Academiei de Științe a URSS), Abel Aganbeghian, Evgheni Velikov, Cerniaev, Șahnazarov și alții, au devenit susținătorii unei „noi gândiri” în politica internațională, una care respingea tradiția sovietică a încercuirii capitaliste sau a revoluției permanente în favoarea integrării în „curentul comun al civilizației mondiale”.

Ei au prilejuit ceea ce conservatorii au numit „conspirația academicienilor”, punând la cale o întoarcere cu 180 de grade care a curmat Războiul Rece. Tot ei au fost printre primii care au atacat realitatea Brejnevșcinei—paralizia politică acompaniată de dezordine morală, deznădejde intelectuală și o erodare continuă a ideologiei dominante.

Robert C. Tucker a descris pe bună dreptate Uniunea Sovietică pre-gorbaciovistă ca societate în tumult: „Oamenii au încetat să creadă în masă în importanța transcendentă a unei condiții colective viitoare numită «comunism». Au încetat să creadă în posibilitatea unei societăți care să ajungă în acea stare și la acea oportunitate de a încerca s-o obțină prin intermediul rolului conducător al partidului comunist, sau prin ei înșiși ca «întemeietori ai comunismului», așa cum programul oficial la partidului își definește cetățenii sovietici. Într-o societate cu o cultură oficială bazată doar pe aceste convingeri, faptul atrage după sine o criză profundă” (Political Culture and Leadership in Soviet Russia).

Întregul etos al clasei politice sovietice a suferit astfel un proces de disoluție lentă și aparent ireversibilă. Deloc surprinzător, regenerarea culturii politice sovietice a apărut ca o preocupare larg împărtășită printre elitele de încredere. Manuscrisul nepublicat al lui Gorbaciov din 1989, în care trasa principalele direcții pentru o reînnoire pluralistă generală a sistemului sovietic, poate fi considerat un răspuns la adresa acelora care au manifestat scepticism cu privire la determinarea sa de a merge dincolo de granițele unui leninism reformat (incluzând aici mulți disidenți sovietici, precum și universitari și politicieni occidentali).

Prin promovarea ideii unui sistem bazat pe domnia legii, Gorbaciov a dezlănțuit, de fapt, un proces politic de nestăvilit, cu efecte istorice la scară globală. În februarie 1990, Gorbaciov a convins Comitetul Central să accepte principiul unui sistem multipartinic și să abandoneze privilegiul constituțional al Partidului Comunist: „Partidul într-o societate în curs de reînnoire poate exista și-și poate juca rolul de avangardă doar ca forță recunoscută în mod democratic. Aceasta înseamnă că statutul său nu ar trebui să fie impus prin postulat constituțional” (citat în numărul Pravda din 6 februarie 1990).

Putem observa că Gorbaciov reafirma de fapt o declarație din 1968 a prietenului său Zdeněk Mlynář privind cele două condiții de validitate pentru prezervarea rolului conducător al partidului. Potrivit multor autori, chiar și această abordare a însemnat doar vârful aisbergului, în sensul că, între 1987 și 1991, Gorbaciov și anturajul său au luat în considerare ideea de a sparge PCUS, în tentativa de a obține mai multă legitimitate și un sprijin mai consistent pentru versiunea perestroika a URSS.

Succesul lui Nicolae Ceaușescu în interiorul elitei comuniste românești și victoria sa asupra unor rivali puternici în luptele care au urmat decesului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe 19 martie 1965, a fost în mare măsură prefigurat, predeterminat și facilitat de istoria partidului (una marcată de o nedomolită pasiune pentru logica exclusivă a stalinismului).

Gh. Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu, 1961, Bucharest
Gh. Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu, 1961, Bucharest

Generații întregi de comuniști români și-au tratat națiunea ca pe un pion ce trebuie manevrat pe o imaginară tablă de șah. Cu excepția Albaniei lui Enver Hoxha, România a fost singurul stat comunist al Europei de Est care a rezistat undelor de șoc ale celui de-Al XX-lea Congres al PCUS și denunțării cultului stalinist de către Nikita Hrușciov.

Acest lucru merită menționat deoarece în perioada 1948–1956, România găzduise practic Cominformul și revista acestuia, Pentru pace trainică, pentru democrație populară, și chiar își demonstrase loialitatea față de Hrușciov în turbulenta toamnă a anului 1956, când, spre deosebire de Ungaria sau Polonia, România n-a generat nicio mișcare de masă semnificativă favorabilă liberalizării (și aici nu vreau nicicum să trec cu vederea protestele studenților de la București, Cluj, Timișoara).

Mai mult, Gheorghiu-Dej îi convinsese pe liderii sovietici că România era imună la orice „virus burghez” sau „revizionist”: în iunie 1958, bazat pe un complex de aranjamente între români, ruși și iugoslavi, trupele Armatei Sovietice de ocupație părăseau țara. În mintea lui Hrușciov, era un gest de bunăvoință față de Occident, menit să-i calmeze pe cei scandalizați de veștile venite dinspre Budapesta privind executarea lui Imre Nagy și a altor lideri ai guvernului revoluționar maghiar.

Prim-ministrul Imre Nagy ajunge la Parlament pentru a se adresa mulțimii care se adunase în piața din fața clădirii, în seara zilei de 23 octombrie 1956
Prim-ministrul Imre Nagy ajunge la Parlament pentru a se adresa mulțimii care se adunase în piața din fața clădirii, în seara zilei de 23 octombrie 1956

Chiar și așa, Hrușciov a calculat greșit: departe de a emula relaxarea limitată a Uniunii Sovietice, conducerea PCR și-a încleștat și mai tare ghearele asupra societății românești. Singurul moment în care comuniștii români au fost 100% de partea sovieticilor s-a petrecut atunci când Moscova a revenit la metodele staliniste. Nu doar că Dej și Politburo-ul său au susținut entuziast și oferit sprijin logistic pentru înăbușirea revoltei din Budapesta din 1956, dar au folosit imaginea sperietorii „revizioniste” pentru a declanșa o masivă vânătoare de vrăjitoare în propriul partid (1957–58) și a se deda la noi epurări în rândurile intelighenției.

Moscova, această Mecca a internaționalismului proletar

Din acest punct de vedere, abjectele trăsături ale ultimei decade Ceaușescu n-ar trebui defel să umbrească problemele structurale ale tradiției totalitare a unui partid copleșit de un teribil complex de inferioritate. „Stilul paranoid” al politicii leniniste locale își avea rădăcinile adânc înfipte într-o mentalitate de underdog, o legitimitate națională problematică și un îndelung testat servilism față de Moscova, această Mecca a internaționalismului proletar. Mai mult, aceeași tradiție se mândrea cu disprețul ei suveran la adresa a tot ceea ce putea aduce a democratizare sau liberalizare.

Acest complex s-a manifestat nu doar în preocuparea excesivă a PCR-ului pentru autenticitate și genealogie, ci și, la un nivel mai general, în nesfârșita obsesie pentru identitate națională și predestinare istorică în rândurile intelighenției românești, comunistă, noncomunistă și anticomunistă deopotrivă.

Caracteristicile unei culturi politice obsedate de propria-i ereditate incertă sunt evidente mai întâi în personalitatea lui Gheorghiu-Dej, apoi în cea a lui Ceaușescu, indiferent de cât de diferiți au fost cei doi bărbați de stat. Acest sindrom de paria este probabil principala explicație pentru grotescul comportament al lui Ceaușescu în ultimii zece ani ai domniei sale politice...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG