Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În memoriile sale, Ion Iliescu—președinte al României între 1990–1996 și 2000–2004 și fost membru al elitei de partid sub Nicolae Ceaușescu—admitea că, spre finalul dictaturii, Partidul Comunist Român încetase să mai performeze vreunul dintre rolurile sale tradiționale într-un regim leninist. Gargantuescul PCR nu era nimic altceva decât o ficțiune propagandistică, un instrument dedicat satisfacerii hybrisului nesfârșit al lui Ceaușescu.

Convenienta critică performată de Ion Iliescu la adresa predecesorului său a sunat mereu ca o tentativă neo-hrușciovistă (sau mai degrabă gorbaciovistă) de a pune principalele erori comise de-a lungul anilor de către „Conducător” pe seama excentricității unui individ vanitos și mai puțin pe aceea a unui sistem care a permis, de fapt, politicile deșănțate ale lui Ceaușescu.

Până la urmă, Iliescu ar fi putut întreprinde o demistificare completă a ideologiei politice și a sistemului care a subîntins propria-i carieră politică. În pofida pretențiilor sale la disidență personală, nu a existat nicio facțiune liberală sau reformistă în interiorul PCR, niciun grup ale cărui aspirații să nu fi fost infectate de logica revizionismului marxist.

În cel mai bun caz, au existat conversații private în care indivizii se plângeau de anumite „exagerări” și „distorsiuni”. Pe de altă parte, acest lucru nu înseamnă că fiecare membru al elitei de partid, în special în anii 1970, a susținut total obsesiile dictatorului. La sfârșitul anilor ’70, anumite figuri importante chiar au luat în calcul diferite opțiuni (inclusiv crima politică) pentru a scăpa de din ce în ce mai insuportabilul tiran.

Dintre aceștia, cel mai semnificativ a fost Vasile Patilineț, fostul secretar al Comitetului Central responsabil cu Securitatea și armata în perioada 1965–1970, care a sfârșit într-un misterios accident de mașină la începutul anilor 1980, în timp ce era ambasador în Turcia. Însă nici Patilineț, nici—mai târziu—autorii „Scrisorii celor Șase” (martie 1989) nu au favorizat vreodată răsturnarea completă a sistemului comunist existent.

Ei au fost, într-adevăr, disperați de iluzia grandorii tiranului, în niciun caz de iraționalitatea insurmontabilă a sistemului. Deși au criticat dictatura personală, nimeni nu a pus vreodată la îndoială legitimitatea monopolului partidului asupra puterii.

Chiar și așa, Partidul Comunist Român, care avea aproape 4 milioane de membri și era probabil cel mai larg partid comunist în termeni de proporționalitate, a dispărut aproape peste noapte în decembrie 1989. Sloganuri precum „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!” au marcat nu doar sfârșitul dictaturii bicefale a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, ci și decesul irevocabil al PCR.

Trebuie să spunem că procesul de luare a deciziilor într-o organizație leninistă a fost întotdeauna secret, de clică și în mod programatic înșelător—opusul, de fapt, al procedurilor transperante, consensuale și impersonale ale politicii democratice. De pildă, cuiva care nu înțelege rolul unor bestii politice precum spionii sovietici Pantiușa Bodnarenko sau Alexandru Nicolschi în exercitarea terorii în România în timpul celei mai teribile perioade staliniste, precum și conexiunile lor personale cu Gheorghe Gheorghiu-Dej sau membri ai anturajului acestuia, îi va fi greu să priceapă originile și rolul Securității—esențiale pentru orice analiză a comunismului românesc!

Oricum, ca regulă generală, dat fiind „caracterul informal” al sistemului (nu s-a consemnat prea mult), a existat foarte puțină memorie instituțională, iar ce a existat, a fost practic inaccesibil. În schimb, am avut de-a face cu o gamă largă de opinii personale conflictuale despre ce anume ar fi putut însemna acest trecut.

Liderii politici ai ultimului deceniu ceaușist nu știau aproape nimic despre Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Petre Borilă, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi, Alexandru Moghioroș și alte personalități de frunte ale PCR în anii 1950 și 1960. Chiar și Dumitru Popescu, ideologul-șef al anilor ’70, a fost extrem de vag în memoriile sale atunci când a vorbit despre natura relațiilor interpersonale în Politburo-ul lui Gheorghiu-Dej.

Așa cum observa și A. James McAdams în legătură cu interviurile luate unor potentați ai fostei Republici Democrate Germane, „una din cele mai interesante descoperiri a fost cât de puțin știau cei mai mulți politicieni, inclusiv membri ai Sozialistische Einheitspartei Deutschlands, despre cele mai importante evenimente și controverse din trecutul est-german. Informația semnificativă politic a fost limitată la câțiva. În întâlnirile din cadrul Politburo-ului, liderii discutau foarte superficial. Doi sau trei indivizi plimbându-se prin pădure într-un weekend luau cel mai adesea deciziile importante, iar expertiza juca rareori un rol major”. (GDR Oral History Project)

Evoluția democrației în Europa de Est post-leninistă a arătat că largi pături sociale au abhorat ideologia comunistă fără a detesta însă garanțiile statului socialist privitoare la securitate și stabilitate.

În trecut, pentru cetățenii lumii comuniste, mitul societății fără clase a putut servi la justificarea intențiilor actorilor politici. În lumea post-comunistă, nostalgia comunistă a funcționat ca idealizare a „mobilizării eroice”, văzută deopotrivă ca expresie a unei unități pierdute și a unei comunități dispărute, și ca nemulțumire față de pluralismul democratic și economia de piață. Această temă a reprezentat bunăoară esența campaniei prezidențiale din 1996 a comunistului Ghenadi Ziuganov. Să ne amintim cum l-a provocat acesta pe Boris Elțîn în numele unei viziuni idealizate a trecutului istoric, valorilor eroice, solidarității etnice și opoziției față de influențele corupătoare ale Occidentului.

În condiții de friabilitate a capitalului social, de pierdere a legăturilor emoționale de solidaritate între membrii comunității politice, de dezorientare, declin sau inerție a societății civile, de galopantă erodare a autorității tradiționale, mecanismele de control reciproc, acele checks and balances, au fost serios vulnerabilizate. Istoria primelor decade post-comuniste ale regiunii poate fi spusă ca o poveste despre căutarea unei cetățenii coezive drept contrapondere la regretabila fragmentare tipică moștenirii leniniste (în sensul lui Ken Jowitt).

În contextul rutinizării (și uneori de-radicalizării) regimurilor comuniste și al extincției alternativei revizioniste marxiste, un nou tip de gândire politică a luat amploare în Europa Centrală și de Est. A fost vorba atât de o reacție față de logica colectivistă și pseudo-egalitară a regimurilor comuniste, cât și de o inspirație pentru schimbarea socială și reforma morală care a avut loc în regiune începând cu anii 1970.

Scrierile disidenților, pozițiile intelectualilor critici, au oferit un complex opozițional care a accentuat morala, toleranța, civilitatea și introspecția. Acest corp ideatic a reafirmat centralitatea individului. Spre a-l parafraza pe Jan Patočka, locul schimbării a fost sufletul individului—„persoana spirituală”.

Disidența a reprezentat întoarcerea la ceea ce sociologul Alvin Gouldner a numit „cultura discursului critic”, introducând, în același timp, criteriul adevărului normativ ca singurul valid și operabil în domeniul unei praxis menită să se opună noilor forme de opresiune. De pildă, pentru semnatarii Cartei 77, „speranța lor pentru politică a fost ca cetățenii să învețe să se poarte ca persoane libere și responsabile și ca guvernul să recunoască această direcție prin respectarea dimensiunii morale a vieții politice” (Caring for the Soul).

Pe măsura decăderii regimurilor sub povara propriei ineficiențe economice și a abuliei morale, pe măsură ce elitele și-au pierdut sentimentul predestinării istorice și au arătat semne de incurabilă anomie, a devenit posibil ca mult timp amuțita societate civilă să se reorganizeze și lanseze o bătălie pentru reconstrucția sferei publice. Mai mult, intelectualii critici nu doar că au respins practicile de înregimentare, dar au semnalat totodată „dezvrăjirea” în raport cu teoria marxistă și au proclamat natura revoluționară a rostirii adevărului.

Leszek Kołakowski a formulat perfect nou-dobândita înțelegere a conexiunii intime dintre viziunea marxistă despre lume și respectiva practică a comunismului în secolul XX:

„Ar fi absurd să susținem că marxismul a fost, ca să zicem așa, cauza eficientă a comunismului zilelor noastre; pe de altă parte, comunismul nu este doar o simplă «degenerare» a marxismului, ci o posibilă interpretare a sa și chiar una bine fondată, deși primitivă și parțială în anumite aspecte... Auto-deificarea omenirii, căreia marxismul i-a dat expresie filosofică, a sfârșit în același fel cu toate tentativele similare: s-a deslușit pe sine ca aspect absurd al servituții umane”. (Principalele curente, vol. III)

În 1968, pe când experimentul cehoslovac al „socialismului cu față umană” își trăia ultimele zile, disidentul și eminentul om de știință rus Andrei Saharov publica în samizdat memorandumul intitulat Reflecții despre progres, coexistență și libertate intelectuală. În acest document, autorul abandona și condamna maniheismul ideologic care funcționase ca principiu cardinal pentru marxism și leninism:

„Divizarea lumii o amenință cu dezastrul”, începea el, iar „în fața acestor pericole, orice acțiune care sporește divizarea lumii, orice predică despre incompatibilitatea ideologiilor lumii și națiunilor reprezintă o nebunie curată și o crimă”.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG