Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

vladimir-tismaneanu-blog-2016

Aș spune că există două traiectorii expuse în Manifestul Partidului Comunist, care anticipează elaborările ulterioare din teoria marxistă matură:

Pe de-o parte, există un accent pe auto-dezvoltarea conștiinței de clasă, care se pretează la o politică mai mult sau mai puțin social-democrată de auto-organizare proletară și împuternicire politică—ceea ce socialistul american Michael Harrington a numit „esența democratică”.

Pe de altă parte, există privilegierea unei avangarde corecte din punct de vedere ideologic, dedicată unei revoluții totalizatoare prin orice mijloace necesare (în cuvintele celebrului aforism al lui Lev Troțki, nu poți face o omletă fără a sparge niște ouă).

Cu toate acestea, chiar și versiunea mai „umanistă” a marxismului a fost profund maniheistă, concentrându-se pe exploatarea capitalistă ca injustiție fundamentală și pe contra-hegemonia proletară ca agent al transcendenței sale. Această dialectică a luptei de clasă—ceea ce C. Wright Mills numea cu ironie „metafizica muncii”—este principiul de bază al tuturor versiunilor de marxism. Iar proeminența sa explică de ce forma mai elitistă și mai violentă de marxism care a ajuns să domine politica secolului XX (bolșevismul) poate fi văzută drept un moștenitor legitim al proiectului emancipator al marxismului, chiar dacă nu este singurul succesor legitim.

Ne putem probabil imagina alte lumi în care o materializare diferită a ideilor marxiste poate fi posibilă. Dar în lumea concretă a realității istorice, a existat un singur efort izbutit de a „răsturna burghezia” și institui „domnia proletariatului”. Și a devastat jumătatea estică a Europei...

Mai mulți intelectuali politici, scriind în anii 1940 și 1950, au identificat prima oară o „tentație totalitară” în marxism. Autori precum Boris Souvarine, Czesław Miłosz, Karl R. Popper, Isaiah Berlin, Hannah Arendt și Albert Camus s-au apropiat cu greu de o perspectivă politică unitară. Dar au împărtășit conștiința faptului că acest comunism era „un zeu care a dat greș” lamentabil și că, în importante privințe, acest eșec poate fi explicat prin deficiențele gândirii fondatorului său umanist, Karl Marx.

Istoria intelectuală a secolului XX poate fi scrisă ca o serie de deziluzionări politice vizavi de o doctrină care promisese emancipare universală și a condus în schimb la teroare, injustiție, inegalitate și abisale abuzuri ale drepturilor omului. În această cheie de lectură, principala slăbiciune a socialismului marxist a fost absența unei etici revoluționare, subordonarea completă a mijloacelor finalului nebulos adulat.

Numeroasele divorțuri traumatice de comunism ale unora dintre cei mai importanți intelectuali europeni ai secolului XX nu înseamnă neapărat un rămas-bun adresat marxismului. Cu toate acestea, ele au fost experiențe emoționale foarte severe. În cuvintele lui Ignazio Silone, „cineva este vindecat de comunism în același fel în care este vindecat de o nevroză” (vezi superba biografie a lui Stanislao Pugliese, Bitter Spring, p. 105). Să nu uităm că, spre deosebire de mulți ex-comuniști, Silone a rămas atașat de idealurile Stângii democratice, definindu-se pe sine drept un „creștin fără biserică, un socialist fără un partid”.

Pe măsură ce m-am maturizat politic în România „Marelui Conducător”, Nicolae Ceaușescu, acești autori—și alții mai contemporani, precum François Furet, Leszek Kołakowski, grupul Praxis, Școala neo-marxistă din Budapesta (Ferenc Fehér, Ágnes Heller, György Márkus, Mihály Vajda)—m-au ajutat să înțeleg genealogia leninismului care mi-a subjugat țara (și întreaga regiune).

În vreme ce anumiți critici de stânga ar putea argumenta că această critică antitotalitară a marxismului este pur și simplu un artefact al liberalismului Războiului Rece, le-aș reaminti că liberalismul Războiului Rece cu care m-am identificat nu s-a centrat pe politica externă a Statelor Unite, ci pe provocările legate de încercarea de a trăi liber ca subiect al unei dictaturi inspirate ideologic.

Aceasta este esența argumentului adus în discuție de Ágnes Heller și Ferenc Fehér în anii 1980, atunci când au insistat asupra nevoii de a descoperi un limbaj comun între intelectualii critici ai Estului și cei ai Vestului. Cu alte cuvinte, în pofida tuturor utilizărilor reale și manipulărilor termenului de totalitarism în timpul Războiului Rece, pentru neo-marxiștii est-europeni acesta a fost un concept sociologic, politic și adecvat din punct de vedere moral.

Pentru a avea un sens mai clar despre cum au perceput asemenea autori realitățile politicii utopiei instrumentalizate de regimurile comuniste, ar trebui să ne reamintim caracterizarea—convingătoare încă—a lui Václav Havel asupra a ceea ce numea ordinea post-totalitară:

„Sistemul post-totalitar atinge oamenii la fiecare pas, dar o face cu mănușile sale ideologice trase. Acesta este motivul pentru care viața în sistem este atât de profund pătrunsă de ipocrizie și minciuni: guvernarea de către birocrație este chemată guvernare populară; clasa muncitoare este înrobită în numele clasei muncitoare; degradarea completă a individului este prezentată drept suprema sa eliberare; privarea oamenilor de informații este numită punerea ei la dispoziție; utilizarea puterii de a manipula este numită controlul public al puterii iar folosirea arbitrară a puterii este numită respectarea codului penal; înăbușirea culturii este numită dezvoltarea ei; expansiunea influenței imperiale este prezentată ca sprijin pentru cei obidiți; absența exprimării libere devine cea mai înaltă formă de libertate; alegerile cu iz de farsă devin forma supremă de democrație; interzicerea gândirii independente devine cea mai științifică dintre viziunile lumii; ocupația militară devine asistență fraternă” (vezi eseul The Power of the Powerless în Open Letters, p. 136).

Născut în 1910, Leonte Răutu a intrat în partidul comunist român în 1929 (pe vremea când era student în matematică la Universitatea din București) iar în anii 1930 a devenit șeful secției de propagandă și agitație. În închisoarea de la Doftana a intrat în contact cu Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Apoi, în anii care au urmat, a devenit redactor la Scînteia, ziarul ilegal al partidului.

În 1940, a părăsit România și s-a refugiat în URSS, devenind directorul secției românești a Radio Moscova. S-a întors în țară împreună cu Ana Pauker, Vasile Luca și Valter Roman, și a inițiat o versiune locală a jdanovismului. Într-unul din cele mai vehemente discursuri jdanoviste, Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului burghez în științele sociale, Răutu declara război tuturor operelor remarcabile din cultura națională:

...negarea a ceea ce are valoros și progresist fiecare popor în istoria și în cultura sa

„Se știe care sunt canalurile prin care concepția cosmopolită se infiltrează îndeosebi în lumea intelectualității: ploconirea, servilismul față de cultura burgheză, vorbăria despre comuniunea între oamenii de știință progresiști și reprezentații științei burgheze reacționare, nihilismul național, adică negarea a ceea ce are valoros și progresist fiecare popor în istoria și în cultura sa, disprețul pentru limba poporului, pentru istoria luptei sale de eliberare, ura împotriva operei de construire a socialismului, ponegrirea a tot ceea ce e nou și se dezvoltă, înlocuirea spiritului de partid prin obiectivismul burghez, care ignorează profunda deosebire dintre cultura socialist progresistă și cultura burgheză, reacționară” (Perfectul acrobat).

După 1953, a trecut la o abordare aparent mai echilibrată, ca mecanism de apărare în contextul destalinizării. Principala lui armă în aceste timpuri de schimbare a fost cea a manipulării. Individul era mereu o unealtă lipsită de personalitate precisă (fiind mai degrabă un complex de trăsături dobândite sau atribuite); când ea/el manifesta voința pentru acțiune autonomă, ea/el devenea o victimă a logicii diabolice a epurării (un excelent exemplu este cariera lui Mihai Beniuc, „micul tiran din Uniunea Scriitorilor”, cum l-a numit odată veteranul poet comunist Miron Radu Paraschivescu).

Cinismul și oportunismul lui Răutu erau flagrante în 1964, atunci când același individ care condusese sovietizarea culturii române a inițiat o campanie stridentă împotriva lumii academice, pe care a demascat-o și acuzat-o de „a fi uitat adevăratele valori naționale” și de „a fi arătat o loialitate nerușinată și față de cea mai mică realizare sovietică”.

Cariera lui Leonte Răutu a fost caracterizată în mod fundamental de o extraordinară capacitate de a-i sluji pe cei la putere în cadrul Partidului Comunist Român. El a fost mai întâi favoritul Anei Pauker și al lui Vasile Luca, obținându-și poziția la Radio Moscova și numirile inițiale în România datorită acestei relații.

Din 1952, a sărit în barca lui Dej, fiind, alături de Miron Constantinescu, autorul rezoluției sesiunii Plenarei din mai-iunie, textul pe care s-au bazat epurările (ceea ce a ajuns a fi cunoscut ca „nopțile din iunie”). Contribuția sa inchizitorială la cazul Pauker nu va fi fost prima (vezi implicarea sa în demascarea „crimelor” intelectuale ale lui Lucrețiu Pătrășcanu) și nici ultima astfel de activitate.

În 1957, Răutu s-a plasat din nou pe banca acuzatorilor în timpul acțiunii partidului împotriva cuplului Chișinevschi-Constantinescu (aceste evenimente sunt adesea etichetate în istoriografia română drept o „destalinizare ratată”). După decăderea acestora doi, care fuseseră competitori direcți în lupta de administrare a frontului cultural, Răutu a devenit patriarhul incontestabil al politicilor culturale comuniste.

Cu excepția unei perioade în care a împărțit puterea cu Grigore Preoteasa, Leonte Răutu a creat un aparat înțesat cu indivizi mediocri, al căror ego le egala incompetența (spre exemplu, Mihail Roller și Pavel Țugui).

Biografia lui Leonte Răutu reprezintă expresia perfectă a jocului pervers al măștilor staliniste. Disimularea, promiscuitatea etică și ipocrizia au fost singurele constante ale existenței aparatcicului, un refugiu perfect dezvoltat în fața oricărui imperativ moral. Răutu a fost întruchiparea antilogicii diabolice a stalinismului: un individ trecând printr-un proces irezistibil de decădere personală bazat pe subordonare credincioasă față de liderul partidului dincolo de considerente precum rațiunea, onoarea și demnitatea.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG