Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Disidența în țări precum România și Bulgaria a trebuit să se limiteze la forme individuale de protest. Cazul matematicianului și activistului pentru drepturile omului Mihai Botez (1940–1995) este ilustrativ în acest sens.

Mihai Botez
Mihai Botez

În perioada 1977–1987, Botez s-a angajat într-o critică fără echivoc la adresa regimului Ceaușescu. A acordat interviuri pentru presa străină și a adresat guvernului comunist nenumărate memorii în care arăta că țara se îndreaptă spre catastrofă. Mihai Botez nu a contestat ordinea socială existentă, dar a semnalat eșecul regimului în a se ține de propriile promisiuni demagogice.

În 1987, ca urmare a numeroase amenințări și a deciziei guvernului de la București de a-l trimite în exil intern într-un oraș de provincie, Botez a părăsit România pentru Statele Unite. Nu mult după plecarea sa, chiar și în România, sub impactul schimbărilor care aveau loc în întregul Bloc și al vizibilei deteriorări a structurii de putere reprezentată de clanul Ceaușescu, disidența a luat un avânt.

În pofida ascensiunii formelor individuale și colective de disidență în România și în toate țările Pactului de la Varșovia, în pofida corupției, demoralizării și chiar disperării endemice, nomenclaturile, sau grupurile conducătoare, erau însă hotărâte să se agațe de putere cu orice preț. Liderii statelor Pactului de la Varșovia au încercat pentru o vreme să minimalizeze formele născânde de activism politic.

Poarta 2 a șantierul naval Lenin de la Gdańsk. Oameni manifestează solidari cu greviștii din Gdańsk, 1980
Poarta 2 a șantierul naval Lenin de la Gdańsk. Oameni manifestează solidari cu greviștii din Gdańsk, 1980

În acele circumstanțe, nașterea Solidarității în Polonia a reprezentat o adevărată cumpănă. Crearea ei, precedată de activitățile KOR, a arătat că încremenirea și paralizia regimurilor brejneviste nu este inevitabilă, și că există încă metode de a slăbi presiunea sistemului asupra vieții sociale. Ca să înțelegem dezvoltarea inițiativelor societății civile, ar trebui să conștientizăm rolul instituțiilor independente din Polonia, în special al Bisericii Catolice și al cercurilor intelectuale catolice.

Alte lucruri care au contat au fost legăturile din ce în ce mai strânse între activiștii civici polonezi și sursele americane și vest-europene de susținere și informare (inclusiv revista Kultura apărută la Paris, care asigura legătura între intelectualii din și din afara Poloniei).

Solidaritatea a deschis un nou capitol în istoria Europei de Est, arătând că există posibilitatea redeșteptării unor mult timp adormite trenduri sociale și că acele „crăpături” în aparent monoliticul edificiu totalitar pot fi exploatate într-un fel imaginativ spre a restaura societatea civilă. În Polonia, precondiția resurecției societății civile a fost declinul, sau mai bine zis pierderea autorității partidului conducător, combinat cu din ce în ce mai multă nesiguranță printre elite.

La toate acestea trebuie să adăugăm, desigur, și factorul internațional, care a jucat un rol proeminent în dezvoltarea mișcărilor cetățenești în Europa Est-Centrală: semnarea Acordurilor de la Helsinki în 1975 de către reprezentanții Pactului de la Varșovia, precum și recunoașterea acordurilor internaționale privind drepturile omului.

Nu a contat dacă Brejnev, Gierek, Husák sau Kádár chiar au crezut în drepturile omului sau dacă erau ei într-adevăr pregătiți să-și respecte învoielile internaționale. Ceea ce-a contat cu adevărat pentru activiștii civici a fost că acei lideri recunoscuseră în mod oficial principii care transcend dogmele pietrificate de partid și confirmaseră disponibilitatea guvernelor lor (chiar dacă acesta era doar un gest ipocrit) de a se purta în acord cu documentele internaționale privind drepturile omului și ale cetățeanului.

De atunci încolo, având aceste regimuri care au recunoscut principiile, s-a născut posibilitatea unor grupuri informale, în țările comuniste, care să sară în apărarea unor indivizi pe nedrept persecutați. În disperarea lor de a fi acceptați ca membri respectabili ai comunității internaționale, liderii comuniști le-au oferit criticilor lor interni foarte multă „muniție”: oportunitatea de a le pune la îndoială politicile și chiar promisiunile.

Noua strategie adoptată de grupurile civile ale Europei de Est a fost combaterea comuniștilor cu propriile lor cuvinte și făgăduieli neonorate. Mai mult, solidarizarea cu victimele abuzurilor la adresa drepturilor omului a devenit unul din principalele puncte de întâlnire pentru opoziție.

Cooptarea mentală a fost un scop crucial al sistemului comunist. Înfăptuirea lui însemna perpetuarea nesfârșitelor performanțe simbolice ideologice. Principalul obiectiv al acestei politici era să cauterizeze orice sens al unei transcendențe istorice, să prevină orice nuclee independente de gândire și acțiune.

Însuși conceptul de adevăr fusese demult distorsionat (și negat) de Lenin cu a sa viziune maniheistă a fanatismului filosofic: pentru leniniști, adevărul este ceea ce servește interesele proletariatului, ele însele definite de către o autointitulată elită constituită din zeloți revoluționari.

După 1956 însă, miezul dogmatic a început să se sfărâme. Totalitarismul cu drepturi depline nu a atins niciodată perfecțiunea, dar a fost principala ambiție în timpul etapelor revoluționare, atât ale nazismului, cât și ale stalinismului. În cazul sovietic, Raportul Secret a condus la deziluzionare și a condus spre detotalitarizare.

Ipocrizia ideologică era generalizată, dar adevărații fanatici dispăruseră demult. În fapt, cu foarte puține excepții, nimeni nu credea în retorica bombastică a „socialismului real existent”. Totuși, deși toată lumea știa că era încarnarea unei mari minciuni, sistemul a continuat să opereze asfixiant de jalnic. Solidaritatea, ca mișcare social-politică, a reprezentat o breșă majoră, dar adevăratul început al sfârșitului s-a produs, așa cum am arătat, atunci când Gorbaciov a decis, în 1987–88, să abandoneze ideologia în favoarea francheței și adevărului.

Camuflajul ideologic al robiei a fost principala fundație a ordinii post-totalitare. În acest sens, cineva ar putea argumenta în favoarea ideii unui etos totalitar continuu al acestor regimuri, în ciuda capriciilor lor reformiste: „Când vorbim de regimuri totalitare ne gândim nu la sisteme care au atins perfecțiunea, ci mai degrabă la acelea care sunt antrenate de un efort nesfârșit de a o atinge, de a înghiți toate canalele comunicării umane și de a eradica toate formele de viață spontane [sublinierea în original]” (L. Kołakowski, „Totalitarianism and Lie”, revista Commentary, 1983).

Profilul regimurilor din fosta Europă de Est a fost determinat de specificități cu conținut ideologic (cineva ar putea spune chiar hybris) care umplu prăpastia dintre a lor auto-reprezentare și practică. De aceea, urmându-l pe Claude Lefort, natura lor a fost determinată de „auto-înțelegerea lor ca un proiect «distinctiv»” (The Political Forms of Modern Society), în contextul unei degenerări neotradiționaliste a sistemului socialist, unde „etosul luptei partidului a fost ritualizat”, agenții săi au fost transformați în „protagoniștii Partidului” iar chestiunea egalității politice a fost complet evitată și dislocată. În termeni arendtieni, comunismul ca regim a fost permanent prins într-un conflict elastic între putere și realitate.

Vorbind în termeni generali, leninismul a încercat să cuprindă și filtreze prin matricea sa ideologică tot ceea ce avea potențial pentru discurs public, să intermedieze orice narațiune care se auto-definește. A creat un „nou tip de hegemonie culturală” care avea ca obiectiv înfăptuirea „unei «revoluții antropologice» prin intermediul unei politici esențialmente ritualistică și transformativă” (Ideology and Culture). Sfârșitul comunismului a generat spațiul pentru „sacralizări semiotice” alternative (Roger Griffin), care a determinat o proliferare a ceea ce eu însumi am numit „fantasme ale salvării”: surogate ideologice a căror principală funcție a fost unificarea discursului public și oferirea către cetățeni a unei surse de identitate ușor recognoscibilă, ca parte a unei foarte vag definite comunități etnice (sau politice).

Aceste mitologii au minimalizat drepturile individuale și au subliniat în schimb nevoia de a menține un etos supra-individual organic care a determinat succesiv granițele dintre bine și rău, adevărat și fals. Într-adevăr, ele nu au fost ideologii, dar au împărtășit cu ideologia aparența unei narațiuni coerente.

Evoluția democrației în Europa de Est post-leninistă a arătat că largi pături sociale nu agreau ideologia comunistă, dar apreciau garanțiile socialiste de stat privind siguranța și stabilitatea. Inventarele existente ale patrimoniului istoric și cultural născut de sub ruinele leninismului au oferit rezervorul pentru justificarea intențiilor noilor/vechilor actori politici.

În trecut, pentru locuitorii lumii comuniste, mitul societății fără clase putea servi un asemenea scop. În prezentul post-comunist, nostalgia comunistă a idealizat „mobilizarea eroică”, văzută deopotrivă ca expresia unei unități pierdute și comunități dispărute, și o nemulțumire legată de pluralismul democratic și economia de piață.

Într-o perioadă caracterizată de anemia capitalului social, de pierderea solidarității printre membrii comunității politice, dezorientarea, declinul și inerția societății civile, și de o erodare excesivă a autorității tradiționale, mecanismele de contrapondere la inflația de mituri au fost serios slăbite.

Istoria primelor două decenii post-comuniste ale regiunii este o poveste a căutării unui grup coeziv de cetățeni, confruntat cu fragmentarea cumplită specifică moștenirii leniniste (în sensul lui Ken Jowitt, desigur).

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG