Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Congresul al IX-lea al PCR (19–24 iulie 1965) a fost rampa de lansare a lui Nicolae Ceaușescu spre puterea absolută. În mitologia comunismului românesc, conclavul era celebrat ca piatră de hotar, clipă astrală, renaștere a „marxismului creator”.

Prim-secretarul CC al PMR devenea secretarul general al CC al PCR...

Peste nu mult timp, va fi uns secretar general al PCR, ales direct de Congres. Se vorbea intens despre „lupta dintre vechi și nou”, Ceaușescu juca rolul de promotor al rupturii cu dogmatismul epocii Dej.

Propaganda oficială lega acest Risorgimento de noul „Principe”, Nicolae Ceaușescu. Dacă în prima zi s-a menținut o anumită sobrietate, în final euforia legată de secretarul general culmina în „aplauze puternice, aclamații, toată asistența în picioare, ovații îndelungate, urale răsunând minute întregi”. Sicofantul de serviciu Dumitru Popescu avea să evoce atmosfera de „entuziasm fanatic”.

Cu o viteză amețitoare, Ceaușescu parcurgea calea de la primus inter pares la statutul de monarh absolut, beneficiar, împreună cu a sa consoartă, al unui desfrânat, delirant și dezgustător cult al personalității. Peste ani, Ion Gheorghe Maurer avea să găsească tot felul de justificări cinice pentru modul în care a regizat luarea puterii de către agramatul scorniceștean.

Adevărul este că hedonistul Maurer, cu aerele sale senioriale, nu dădea doi bani pe „N. Priceputu”. Pe Maurer îl interesau călătoriile în Occident, coniacul Courvoisier șapte stele și vânătorile. Îl disprețuia pe necioplitul Nicu, dar credea că-l poate manevra.

Dacă în ultimii ani de viață Dej se cizelase cumva ca om de stat, calfa de cizmar rămăsese același parvenit obraznic, un complexat fizic și psihic, înfometat de putere, glorie și onoruri. Partidul și statul erau pentru el doar instrumente menite să-l ridice în slăvi, să-i întărească imaginea de voievod providențial, urmașul lui Burebista și al lui Mihai Viteazul.

În câteva luni de la înscăunare, Ceaușescu primea diploma de bacalaureat...

Peste alte câteva luni, „absolvea” ASE-ul. Totul în secret, pe sub masă. Totul patronat de mai marii epocii, stând la coadă pentru favorurile oferite de satrap. În ianuarie 1973, ministrul educației, Paul Niculescu-Mizil, îi înmâna diploma de Doctor Honoris Causa al Universității din București. Nerușinarea devenea religie de partid și de stat.

În superb documentata sa carte despre monopolizarea puterii de către „geniul din Scornicești”, regretatul istoric și politolog elvețian Pierre du Bois scria: „Într-o fotografie realizată în 24 iulie la recepția oferită de Comitetul Central cu ocazia Congresului, Ceaușescu apare radiind de fericire, înconjurat de un grup aproape la fel de radios ca și el”. Pe cei mai mulți avea să-i radă, adică să-i aneantizeze politic, în anii ce-au urmat. Națiunea înainta cu avânt „pe noi culmi de progres și civilizație”.

Narațiunea dominantă era impregnată cu mituri eroice și panegirice iraționale. Nu exista superlativ care să satisfacă narcisismul maladiv al „celui mai iubit fiu al poporului”. Ritualurile simbolice ale cultului erau acompaniate de ceea ce-am numit mai demult elefantiazisul servilismului.

Emil Bobu îl saluta cu maxim respect pe Tovarășu’ Corbu, dulăul prezidențial. Manea Mănescu se apleca umil, forțându-și corsetul, pentru a săruta mâna „savantei de renume mondial”. Acesta a fost comunismul dinastic din România, o grotescă mascaradă, ofensatoare, jignitoare, dezolantă.

România se închidea în sine, într-o autarhie asfixiantă...

Dictatorul Ubuescu și apropiații săi nu mai aveau limite în impostură. Când Mihail Gorbaciov a declanșat perestroika în 1985, Ceaușescu i-a dat lecții de leninism. A pretins că, de fapt, el fusese primul care pornise pe calea marilor reforme.

În același timp, impenitentul stalinist din Absurdistan înfiera noua „deviere de dreapta” din mișcarea comunistă internațională. De un anacronism strigător la cer, regimul totalitar din România pierduse orice resurse de supraviețuire. Condițiile externe favorizau, dar nu generau situația revoluționară. Aceasta avea cauze endogene, interne, sociale, economice, psihologice și morale.

Demagogia „inovației politice”, îmbrăcată în jargonul dialectic al „luptei dintre vechi și nou în dezvoltarea socială”, a marcat prima intervenție publică importantă a lui Nicolae Ceaușescu: raportul său politic, livrat la Congresul al IX-lea al partidului (19–24 iulie 1965).

Pregătirile pentru acest congres începuseră încă din vara anului 1964, atunci când Gheorghe Gheorghiu-Dej le-a încredințat lui Ceaușescu, Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu și Leonte Răutu întocmirea celor mai importante documente. La momentul ’64, restructurarea conducerii nu era pe agenda partidului, cu atât mai puțin redenumirea acestuia. Deteriorarea stării de sănătate a lui Dej în primele luni ale anului următor a schimbat în mod dramatic lucrurile.

Gheorghiu-Dej a murit pe 19 martie 1965 fără a-și desemna moștenitorul politic...

Ceaușescu le-a promis atunci baronilor dejiști că-i va lăsa să-și păstreze pozițiile în partid și, așa cum îmi spunea în 1994 un important membru al fostului Comitet Executiv, se poate spune că s-a ținut de cuvânt: Emil Bodnăraș a murit în funcție, iar Ion Gheorghe Maurer s-a retras în 1974, la cererea și în condițiile sale. Maurer este, de altfel, și cel care spunea în câteva interviuri date după 1990 că îl susținuse pe noul lider fără rezerve datorită atitudinii sale respectuoase și a „pasiunii pentru lectură” (sic).

Imediat după funeraliile lui Dej, Ceaușescu a început o campanie pentru supremație în partid. Întâlnirile din cadrul variilor ministere, vizitele de lucru în fabrici și ferme colective, precum și contactele cu delegațiile comuniste străine au sugerat toate, încă de pe atunci, o energie care îl separa clar pe noul conducător de predecesorul său.

Din această serie de întâlniri, cele cu conducerea Securității și a Uniunii Scriitorilor (deci cu poliția secretă și ideologii) au fost extrem de importante. În mai și iunie 1965, Ceaușescu vorbea deja despre necesitatea de a întări legalitatea socialistă și de a permite o mai mare diversitate a creației artistice (iar Scînteia chiar îi publica o parte din aceste remarci).

Neutralizarea a două din cele mai proeminente persoane asociate cu represiunea politică și dogmatismul cultural din epoca lui Dej, Alexandru Drăghici, de la Securitate, și Leonte Răutu, țarul propagandei, era previzibilă. De fapt, imediat după decesul lui Gheorghiu-Dej, poziția lui Răutu era serios șubrezită: fusese numit secretar al Comitetului Central, iar acum împărțea destinele propagandei și culturii cu fostul său adjunct, Paul Niculescu-Mizil (care avea și el să devină secretar).

Chiar înainte de Congresul al IX-lea, o plenară a Comitetului Central anunța că foștii membri ai Partidului Social-Democrat care se alăturaseră comuniștilor vor avea statut de veterani ai partidului. Nu mai puțin important, propunerea lui Ceaușescu de schimbare a numelui partidului din „PMR” în „PCR” era acceptată.

Și aceasta era mai mult decât o simplă schimbare a denumirii: Ceaușescu dorea să afirme continuitatea mișcării revoluționare din România, precum și rolul PCR în sinteza tuturor tradițiilor anticapitaliste locale. În mod logic, modificarea numelui partidului presupunea, de asemenea, și o renumărare a congreselor precedente: Congresul al IV-lea, spre exemplu, a devenit Congresul al IX-lea al PCR.

Până la conferința națională din octombrie 1945, atunci când Ceaușescu a fost ales în Comitetul Central pentru prima oară, numele partidului fusese cel de „Partidul Comunist din România”, iar obiectivul lui central era îndeplinirea sarcinilor primite prin Comintern și agențiile sovietice care i-au succedat.

Ceea ce vreau să spun aici este că mitul lui Ceaușescu s-a bazat de la bun început pe o prezumată continuitate a unui eroic și foarte autonom nucleu de partid. Momentele jenante din istoria partidului au fost ignorate în mod convenabil. Doar în 1966, cu ocazia celei de-a patruzeci și cincea aniversări a Partidului Comunist din România, au fost atinse aceste chestiuni, însă chiar și atunci, Ceaușescu a pus erorile strategiei comuniste din perioada ilegalității pe seama unor indivizi din conducerea partidului care aveau altă etnie.

Declarația din aprilie 1964 a fost menționată de Ceaușescu și în raportul prezentat la Congresul al IX-lea. Ideea centrală era că odată cu moartea lui Dej începea o nouă eră pentru partid și pentru țară. Prezența la Congres a unora din cei mai importanți lideri ai partidelor „sistemului socialist global”, precum Leonid Brejnev, Deng Xiaoping sau Zhou Enlai, a întărit legitimitatea internațională a relativ tânărului lider român.

În deschiderea lucrărilor Congresului al IX-lea, Nicolae Ceaușescu propunea și un moment de reculegere în memoria lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, „tovarășul nostru de luptă și muncă, fiu credincios și conducător de seamă al partidului și poporului român, militant eminent al mișcării comuniste și muncitorești internaționale”.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG