Vladimir Tismăneanu

Alegerile din Republica Moldova au mereu semnificații ce depășesc granițele acestui stat. Este vorba de șansele unei republici din spațiul post-sovietic de a-și afirma nu doar independența, ci și opțiunea pro-occidentală și fundamental europeană, de succesul ori eșecul luptei împotriva corupției, de afirmarea statului de drept, de asumarea responsabilă a trecutului traumatic. Modelul la care mă gândesc, fără a-l idealiza, reprezintă un spectru terifiant pentru potentații de la Moscova și nu mă refer la țările baltice, care au reușit să se sustragă „îmbrățișării” moscovite acum trei decenii.

### Vezi și... ###

Moldova, între integrarea europeană și apropierea de Rusia

Pentru Kremlin, Republica Moldova a semnificat și semnifică o miză politică și simbolică. Mai mult, prin conflictul înghețat legat de „republica transnistreană”, de fapt o enclavă stalinistă dominată de o mafie direct legată de Moscova, este vorba de o miză geopolitică extrem de serioasă. De aici și investițiile rusești în media, conexiunile economice vizibile și invizibile, susținerea explicită și implicită a blocului comuniștilor și socialiștilor, încercările de subminare și delegitimare a forțelor democratice.

Îmi aduc perfect aminte de o conferință la care am participat la Chișinău, despre consecințele totalitarismului comunist. M-am întâlnit atunci cu membrii Comisiei „Cojocaru”, numită de fostul președinte interimar Mihai Ghimpu pentru a analiza și evalua dictatura comunistă din Republica Moldova. În timpul simpozionului, în fața Hotelului „Codru” din inima Chișinăului, am avut atunci parte de o demonstrație „antifascistă” organizată de Partidul Comuniștilor. În fruntea ei se afla ideologul formațiunii lui Voronin, Mark Tkaciuk. Am participat cu acea ocazie și la o emisiune a jurnalistei Natalia Morari pe postul „Publika”. Eram împreună cu istoricul Igor Cașu, vicepreședintele Comisiei „Cojocaru”. Ne-am trezit față-n față cu doi dinozauri leniniști. Ni s-au servit lozinci răsuflate despre „exploatarea burghezo-moșierească” exercitată de România în anii interbelici. S-au negat înspăimântătoarele cifre privitoare la goana moldovenilor (execuții, arestări, deportări în masă) în timpul regimului comunist.

Țin să menționez că Igor Cașu, asemeni colegilor săi Gh. Cojocaru, Sergiu Mustață și alți istorici autentici, au apărat întotdeauna valorile democratice și au propus un anticomunism civic-liberal, au respectat memoria tuturor victimelor dictaturii comuniste, indiferent de originea lor etnică ori socială. Este ceea ce comuniștii moldoveni n-au putut niciodată tolera sau accepta. Pentru ei, bătălia despre trecut ține de definirea prezentului și de ipotecarea viitorului în favoarea unor formule pe cât de desuete, pe atât de nocive (și, mă grăbesc să adaug, corupte).

Acesta este contextul special al postcomunismului moldovenesc. Alegerile de ieri erau sortite să determine drumul Moldovei în următorii ani, poate decenii. În orice caz, soarta a numeroși tineri moldoveni pentru care ideea de Europa reprezintă mai mult decât o sursă de inspirație. Reprezintă o aspirație!

### Vezi și... ###

Laurențiu Pleșca: „Vectorul proeuropean a fost foarte mult fragmentat”

Întrebarea care a planat mereu asupra alegerilor postcomuniste din Republica Moldova a fost dacă se va merge pe calea pro-vestică, pro-europeană, democratică, sau nu? Este calea pentru care au luptat tinerii din Chișinău, inclusiv Valeriu Boboc, mort în aprilie 2009, cu coastele rupte și cu plagă la cap în urma unor lovituri cu obiecte contondente.

Cert este că atunci când mulți proroceau Finis Moldaviae, Maia Sandu n-a capitulat. A dovedit că Moldova chiar poate ieși din marasm, că merită să lupți împotriva turpitudinii. Partidul ei, Acțiune și Solidaritate, a repurtat un scor istoric de peste 52%. Maia și echipa ei au probat trei virtuți esențiale pentru oamenii politici veritabili: inteligență morală, voință democratică și imaginație liberală. Nu există state eșuate, există doar elite falimentare. Ferice de Moldova, în acest caz.

Aș mai spune ceva, în loc de încheiere. Primul lucru care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la proiectul politic al Maiei Sandu este modernitatea sa: sincronism european în adevăratul sens lovinescian.

Tragedia personală a lui Nicolae Ceaușescu a fost cauzată de tragedia propriului partid, o mișcare politică lipsită de legitimitate istorică. Comunismul românesc, precum și liderii săi, n-au fost niciodată în stare să-și rezolve complexul de inferioritate provocat de marginalitatea partidului în viața politică și intelectuală a României dintre războaie.

Comuniștii români eșuaseră în a genera o acțiune politică de masă și erau în general percepuți ca elemente străine a căror rebeliune împotriva ordinii existente era alimentată în principal de resentimente etnice și psihologice. Ei au fost cei care au alcătuit o mică sectă mesianică—niciodată depășind 1.000 de membri înainte de 23 august 1944—dedicată fără ezitare Cominternului stalinist.

În perioada sa underground, PCR a tratat cu dispreț valorile naționale și în special angajamentele privind apărarea granițelor post-1918. Chestiunea centrală a relațiilor româno-sovietice, cea a Basarabiei, a fost prezentată în documentele PCR în mod sincron cu pretențiile imperialiste staliniste. Indiferent de raționalizările ex post facto—și da, erau experți ai alterării și răsucirii înțelesurilor—, nu există vreun dubiu că imaginea comuniștilor români la momentul ieșirii lor din clandestinitate era puternic șifonată.

În timpul primilor ani la putere, partidul comunist s-a chinuit cu disperare să-și extindă baza, însă n-a reușit să obțină nimic altceva decât un sprijin simulat și o aderență prefăcută din partea păturilor sociale pe care pretindea că le reprezintă.

Ironic, după 1962–1963, și mai strident după ascensiunea lui Ceaușescu la putere în martie 1965, același partid nu ezita deloc să se lanseze în aprinse campanii naționaliste, capitalizând masiv de pe urma năzuințelor patriotice ale intelectualilor români, simulând încarnarea celor mai sacre valori naționale.

În acest quid pro quo fraudulos, Ceaușescu s-a impus drept mare manipulator și i-a depășit pe mentorii săi staliniști în viclenie și ipocrizie. Omul care acceptase fără remușcări politica anti-românească a Cominternului, care participase obedient la cele mai sinistre campanii staliniste din perioada 1948–1965 (colectivizarea forțată a agriculturii, epurările succesive în rândurile partidului și armatei, sau persecutarea intelectualilor și studenților, spre a numi doar câteva din „realizările” partidului său) poza după numirea sa ca secretar general (1965) în apostolul românismului și încerca să inventeze un pretins comunism național. A existat un mare grad de ipocrizie în uzurparea simbolurilor patriotice: histrionismul o trăsătură proeminentă a praxis-ului comunist românesc.

Unele din acțiunile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej după 1960 au anunțat „ruptura” cu Moscova: mai întâi, reinterpretarea istoriei partidului cu accente speciale pe lupta dintre comuniștii „autohtoni” și „moscoviții” Ana Pauker, Vasile Luca și Iosif Chișinevschi (cel din urmă fiind acuzat de toate relele petrecute în timpul anilor staliniști); apoi, de-rusificarea graduală a culturii române și o anumită relaxare a politicii interne; apoi, Declarația din aprilie 1964, vociferând împotriva încălcării de către Hrușciov a statutului autonom al României în cadrul CAER și al Pactului de la Varșovia.

Toate aceste acțiuni, inițiate de către grupul lui Dej—din care și Ceaușescu făcea parte, în mod natural—au sugerat mai puțin o deviere de la șablonul stalinist, cât o vicleană tentativă a elitei comuniste locale de a ocoli până și cea mai moderată destalinizare.

Stalinistele metode și instituții economice, politice și culturale au fost prezervate cu grijă atât în România lui Dej, cât și în cea a lui Ceaușescu. Nu s-ar fi putut obține nicio erezie „reformistă” de la acești practicanți ai unui monolitism inflexibil, ostili în mod programatic oricărei forme de democrație autentică. Ceaușescu însuși n-a demonstrat vreodată o astfel de propensiune periculoasă, așa încât desprinderea de tovarășii săi staliniști nu l-a tentat niciodată.

Pentru mai mult de două decenii (1940–1965), cariera lui fusese garantată de protecția lui Gheorghiu-Dej, însă, spre deosebire de predecesorul său, lui Ceaușescu îi lipseau din biografie impresionantele realizări revoluționare. Odată „ales” secretar-general, el s-a angajat în construcția și consolidarea febrilă a propriului mit. Istoria partidului a trebuit rescrisă—George Orwell observa că într-un sistem comunist nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul—în beneficiul noului lider.

De vreme ce faptele de vitejie îi lipseau izbitor din biografie, Nicolae Ceaușescu a fondat un cult al personalității menit să coreleze acțiunile sale cu cele ale principilor medievali și căpeteniilor traco-dace care sfidaseră Imperiul Roman. Pentru a stimula mitul unei națiuni socialiste unite și omogene și pentru a spori controlul partidului asupra sferei private, Ceaușescu a impus draconice măsuri anti-avort. Românii erau așteptați să se comporte precum adevărații fii și fiice de sânge ai patriei socialiste: corpul politic a invadat complet sfera privată, până la fibrele ei cele mai intime.

Până în 1989, la București s-a pus în scenă un adevărat show politico-istoric, iar naivii observatori occidentali au eșuat adesea în a distinge între histrionicii narcisiști și patriotismul autentic.