1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În reflecțiile sale din articolul precedent, Dorin Dobrincu arată dificultățile apărute pe Frontul Românesc ca rezultat al răsturnării bolșevice din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, care prin decretele lui Lenin despre „pământ și pace” a dat lovitura de grație trupelor ruse, inclusiv celor din Moldova. Pe acest fundal, m-am gândit să vă prezint o perspectivă inversată asupra acestui proces și să nuanțez felul în care degringolada și haosul provocat de prăbușirea armatelor ruse în neantul revoluției și războiului civil au condus la o mobilizare fără precedent a militarilor moldoveni de pe Frontul Românesc. În acele momente de grea cumpănă pentru România și Basarabia, anume aceștia vor deveni una din forțele politice decisive în determinarea contextului politic și identitar al provinciei.

Spuneam și anterior că într-un mod paradoxal Războiul Mondial a făcut ca zeci de mii de moldoveni din Basarabia să lupte împotriva germanilor și austro-ungurilor alături de alți români din Regat, iar revoluția rusă i-a găsit pe aceștia pe Frontul Românesc. Sub influența evenimentelor de la Petrograd, dar și de la Chișinău, la începutul lunii aprilie 1917 mai mulți ofițeri moldoveni din Marele Stat Major Rus care locuiau la hotelul „Continental” din Iași (actualmente hotelul cu același nume - n.a.), au început să se întrunească și au pus bazele Sfatului Ofițerilor și Militarilor Moldoveni. În fruntea Comitetului Executiv s-a aflat A. Scobioală, asistat de Gr. Cazacliu și Vasile Țanțu. Sfatul era alcătuit din deputați ofițeri și soldați, câte unul de la fiecare două sute de militari din garnizoana din Iași și câte unul de la restul comitetelor. Comitetul avea ca scop întărirea disciplinei printre ostași, stoparea soldaților ruși bolșevizați care prădau ogoarele și incendiau clădirile, dar printre cerințele acestora au fost și cele de ordin politic și național, printre care „instrucțiunea în limba moldovenească, schimbarea formei de guvernământ în Rusia, proclamarea libertăților și drepturilor naționale, pământ poporului, etc”.

Martirii Centenarului: Simeon Murafa (1887-1917)

Martirii Centenarului: Simeon Murafa (1887-1917)

Simeon Murafa a fost un fruntaș al mișcării naționale din Basarabia, publicist, promotor al culturii muzicale. A făcut studii liceale și universitare la Kiev, unde l-a cunoscut pe Alexie Mateevici și unde devine licențiat în drept (1912).

Colaborează la ziarul „Cuvântul moldovenesc” (1913–1917) fiind un timp și director al acestei publicații. Editează broșura „Cine-s moldovenii. Din istoria neamului” (1917). Contribuie la fondarea Partidului Național Moldovenesc și la reconstituirea Societății Culturale Moldovenești. Participă la Primul Război Mondial, conducând o echipă sanitară pe frontul românesc, în această calitate a organizat mişcarea ostaşilor moldoveni de la Odesa (1917). Când revine la Chişinău, adună soldaţii basarabeni de pe frontul românesc, le ţine adunări şi îi pregăteşte de luptă, fiind persoana de legătură a Partidului Național Moldovenesc cu militarii de la Odesa și Iași. În acest timp îl cunoaste la Fălticeni pe Mihail Sadoveanu, la București – pe Octavian Goga și Onisifor Ghibu. În anul 1917, aduce de la Iaşi o tipografie în grafia latină, în serviciul Partidului Naţional Moldovenesc, al cărui cofondator era.

La 20 august 1917 a fost asasinat împreună cu prietenul său Andrei Hodorogea de către trei militari ruși (după una din versiuni împușcați, după alta străpunși cu baionetele), adepți „ai rămânerii Basarabiei în granițele unei Rusii unitare”. În memoria lui S. Murafa, A. Hodorogea și A. Mateevici în Grădina Catedralei din Chișinău va fi ridicat la 29 septembrie 1923 monumentul „Apostolii Basarabeni”, distrus ulterior de sovietici, dar refăcut pe același loc în anul 2016.

​

Pe de o parte prezența propagandei bolșevice, iar pe de alta a celei germane și austriece au dezorganizat armata rusă și cea românească, scopul acestora, după cum declara chiar ministrul de război al României Vintilă Brătianu, fiind „să-i uneltească pe ruși împotriva românilor, ca pe urmă să-i înfrângă și pe unii și pe alții”. Pentru a-i feri pe soldații moldoveni de efectele acestei propagande, Comitetul a delegat mai mulți ofițeri moldoveni printre aceștia, pentru explicații și îndemn să lupte pentru „pământul românesc și pentru Basarabia”. Delegat din partea Partidului Național Moldovenesc pentru această misiune de pe Frontul Românesc a fost Simion Murafa, care a mers din divizie în divizie, convocând mai multe adunări de mii de militari moldoveni în zilele de 6-10 mai 1917. Pentru dârzenia și curajul său Simion Murafa va plăti curând cu viața, fiind asasinat împreună cu prietenul său Andrei Hodorogea la 20 august 1917 de către elementele bolșevice.

Urmărind cu atenție evoluția situației din Basarabia, Sfatul Ostășesc din Iași l-a delegat pe Gr. Cazacliu în calitate de Comisar al Moldovenilor de pe Frontul Român în Basarabia, cu misiunea de a „cere ca școlile primare de la sate și orașe să aibă învățământul în limba națională, apoi înlăturarea tuturor cinovnicilor trimiși în Basarabia de vechiul regim ca să rusifice provincia”. Ca urmare a multiplelor rezistențe pe care le observă în naționalizarea învățământului, Comitetul Militarilor Moldoveni cere Zemstvei din Basarabia „școli moldovenești de toate treptele începând cu toamna anului 1917”. În lipsă de învățători și profesori moldoveni, Comitetul cerea „să se aducă refugiați români, iar până la începutul anului școlar 1918-1919 să se pregătească învățători și profesori moldoveni”. O altă cerință față de Zemstvă era să se „înființeze la universitățile de la Odesa și Kiev catedrele de limbă, literatură și istorie românească cu profesori români”.

Pe lângă legăturile intense cu Partidul Național Moldovenesc, de care era responsabil Vasile Țanțu, Comitetul a fost preocupat de extinderea aderenței sale printre militarii moldoveni de pe frontul românesc. Prin străduințele acestuia la garnizoana din Bârlad, unde se afla Comandamentul Armatei a IV-a, se constituie la 17 mai un comitet militar moldovenesc, care se alipește Sfatului de la Iași și Partidului Moldovenesc. La rândul lor, moldovenii din Armata IX-a rusă se adună la Roman la 18 iunie și convoacă o uniune a ofițerilor și ostașilor basarabeni din această unitate militară cu scop național și cultural, condusă de Gherman Pântea. Acesta din urmă va fi delegat de Sfatul Ostășesc de pe Frontul Românesc să intre în contact cu organizațiile militare de la Odesa și Chișinău, iar dispunând de susținerea Partidului Moldovenesc s-a ajuns la ideea organizării unui comitet executiv central care să unească toate organizațiile militare moldovenești.

În același timp, pentru a influența autoritățile militare ruse în favoarea cerințelor sale, Sfatul Ostașilor de la Iași delega pe A. Scobioală ca reprezentant al său pe lângă Comisarul Guvernului Provizoriu de pe frontul românesc. Sfatul adresa tuturor organizațiilor politice și naționale din Basarabia un apel prin care atenționa să țină seama de situația istorică și etnografică a provinciei și să contribuie la „urzirea la Chișinău a unui sfat provincial, în care să intre reprezentanții tuturor naționalităților trăitoare în Basarabia”. Acesta urma să elaboreze proiectul de autonomie teritorială și națională cu respectarea drepturilor minorităților; să se îngrijească de formarea unei armate moldovenești, iar până atunci să alcătuiască cohortele naționale pentru „păstrarea rânduielii”. Rușii au atacat cu înverșunare aceste porniri ale contingentului militar moldovenesc, în tranșee, discuții și diferite publicații denunțându-i drept „burjui”, „admiratori ai milionarului Stroescu” și „separatiști românofili”, pentru că se folosesc de profesori români și de cărți românești pentru cultivarea moldovenilor din Basarabia. Militarii moldoveni parează prin a răspunde că „Stroescu este milionar, dar averile lui slujesc pentru ridicarea culturală a norodului românesc din Basarabia”, iar cât privește profesorii români atunci „noroadele trag la matca lor”.

Militarii ruși constatau o trezire națională a moldovenilor de pe frontul românesc, dorința de înfrățire cu românii de pretutindeni fiind tot mai evidentă. În vreme ce moldovenii de pe frontul românesc deveneau tot mai conștienți de naționalitatea lor și erau pătrunși de credința că apărând pământul românesc de dușmani își apărau propria țară, armatele ruse cădeau în anarhia „brataniilor” (frățiilor militare), lăsând armele și îndreptând dezmățul împotriva populației locale. Bolșevicii au încercat fără succes racolarea ostașilor români, prin slogane anti-regaliste, care cereau „tovarășilor români” să contribuie la căderea „oligarhiei și a regelui Ferdinand, cum au căzut zidurile Ierihonului”. În ziua de 1 mai 1917, revoluționarul K. Rakovski, eliberat de ortacii săi bolșevici din închisoarea de la Bacău, va organiza o demonstrație la monumentul lui Al. I. Cuza din Iași, la doar câteva sute de metri de Palatul Regal (actualmente Muzeul Unirii – n.a.), dar prezența masivă a armatei române a oprit ostașii bolșevizați de la anarhie. Într-un mod curios, militarii moldoveni au luat atitudine energică împotriva uneltirilor de subminare a statului român. Comitetul Armatei a IX-a din Roman făcea apel la ostașii moldoveni să „apere pământul românesc și rânduiala”, iar Sfatul ostășesc din Iași se adresa acestora „să-și puie viața pentru apărarea neamului moldovenesc”.

Un rol aparte în prefigurarea și succesul Congresului Militarilor Moldoveni de la Chișinău (20-27 octombrie 1917), care va schimba definitiv soarta Basarabiei, l-a jucat Congresul delegaților de soldați și ofițeri moldoveni de pe Frontul Român, care s-a ținut la Iași în perioada 10-12 octombrie 1917 și la care au sosit 75 de deputați de diferite formațiuni și organizații ale frontului (președinte – A. Scobioală, vicepreședinte – V. Țanțu, secretar – V. Buha). Congresul de la Iași stabilea pregătirea Congresului tuturor militarilor moldoveni, care urma să se desfășoare pe 18 octombrie la Chișinău, decidea formarea Comitetului Central Executiv Moldovenesc al Frontului Român și aborda tot spectrul de probleme stringente pentru viitorul Basarabiei, care vor deveni curând aprobate la Congresul de la Chișinău: chestiunea agrară (pământul urma să fie proprietatea poporului); chestiunile culturale (școli și cursuri în limba națională); lupta cu anarhia; naționalizarea formațiunilor militare; Autonomia Basarabiei și realizarea ei.

Guvernul bolșevic al Rusiei a propus Puterilor Centrale, la 13/26 noiembrie 1917, începerea tratativelor pentru semnarea unui armistițiu. Discuțiile au început la 22 noiembrie/5 decembrie 1917 și s-au purtat în orașul Brest-Litovsk, delegația rusă fiind condusă de Lev Troțki, iar cea a Centralilor de Richard von Kühlmann (Germania), Ottokar Czernin (Austro-Ungaria) și Talat Pasha (Imperiul Otoman). S-a convenit încetarea focului între Centrali și ruși, dar tratativele între cele două părți aveau să continue. Troțki încerca să tragă de timp, în așteptarea izbucnirii revoluției în Austro-Ungaria și Germania. Tergiversarea nu făcea decât să-i irite pe germani și austro-ungari.

Prin încheierea unui armistițiu între Rusia și Puterile Centrale, România era practic ruptă de orice legătură directă cu Antanta, cu atât mai mult cu cât guvernul bolșevic părea nesigur, dacă nu ostil. În privința trupelor ruse de pe frontul din Moldova, acestea încă se mai găseau, cel puțin formal, sub conducerea generalului Dmitri Șcerbacev. Acesta le-a propus feldmareșalului Mackensen și arhiducelui Joseph, la 20 noiembrie/3 decembrie 1917, începerea discuțiilor pentru încheierea armistițiului cu trupele ruse și române.

Consiliul de Miniștri al României a avut o ședință la 21 noiembrie/4 decembrie 1917, prezidată de regele Ferdinand, la care au fost de față oameni politici și generali. Luând în considerare propunerea de armistițiu făcută de ruși adversarului comun, românii au decis să participe la negocieri. S-a hotărât și componența delegației române, al cărei mandat era încheierea unui armistițiu strict militar, fără prevederi politice, cu valabilitate pe durata armistițiului rusesc.

Marele Cartier General Român a emis la scurtă vreme după aceea un ordin prin care anunța suspendarea ostilităților pe frontul românesc începând cu ziua de 22 noiembrie/5 decembrie 1917; trupele trebuiau să aducă acest fapt la cunoștința inamicului, dar să păstreze pozițiile; aveau să se stabilească delegații care urmau să trateze condițiile armistițiului.

În tabăra românească erau viziuni diferite cu privire la viitorul imediat. În vreme ce Ion I.C. Brătianu susținea încheierea unui armistițiu cu Centralii, Take Ionescu, partenerul său de guvernare, era pentru continuarea războiului alături de Aliați, inclusiv prin evacuarea în sudul Rusiei. Aceeași părere era împărtășită de regina Maria (aceasta făcea referire în jurnalul ei la rezistență). Generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze, pleda în favoarea celei din urmă idei. Era cât se poate de evident că acesta susținea cauza Franței, iar interesul acesteia era păstrarea frontului de Est, unde să fie atrase ori măcar menținute trupe germane în număr cât mai mare. În caz contrar, acestea ar fi putut fi deplasate pe frontul occidental, unde ar fi crescut presiunea asupra trupelor aliate, în mod particular asupra celor franceze.

Aliații nu aveau niciun interes ca românii să încheie armistițiul. Cu toate acestea, reprezentanții diplomatici ai Aliaților la Iași au trimis o telegramă către guvernele lor, în care prezentau gravitatea situației în care se găsea România și solicitau înțelegere pentru aceasta. Respectivii nu fuseseră însă mandatați în acest sens de guvernele lor, ci practic făcuseră un gest în nume personal. Așadar, din punct de vedere juridic actul lor nu conta. Reacțiile Aliaților nu au întârziat să apară. Probabil cele mai dure ieșiri le-a avut George Clemenceau, premierul francez, atât față de Ion I.C. Brătianu, cât și față de propriul reprezentant diplomatic în România, Contele de Saint-Aulaire.

Au existat discuții în contradictoriu și între Berthelot și Brătianu. Cel dintâi îi acuza pe români și pe ruși de trădare față de Aliați (bătea „vântul de abandon și trădare”, avea să noteze generalul într-o corespondență personală), în pofida angajamentelor anterioare. Potrivit propriei mărturisiri, Berhelot s-a străduit cât a putut pentru a împiedica reușita armistițiului. Dacă Aliații, mai ales francezii, vorbeau despre „trădarea românească”, la rândul lor românii aveau să vorbească despre „trădarea rusă”. Nu este mai puțin adevărat că și unii occidentali au folosit același termen la adresa rușilor. De fapt, armistițiul rusesc avea în bună măsură cauze interne, de politică rusească. Însă în mod cert implicațiile asupra României erau inevitabile.

Echipele de negociere a armistițiului reflectau și ponderea părților. Rușii și românii aveau împreună 20 de membri, dintre care în comisia rusă erau 16, sub conducerea generalului Anatoli Kelcevski, iar în cea română patru membri, în frunte cu generalul Alexandru Lupescu. În epocă s-a considerat un lucru important că românii au fost parte a acestor negocieri, chiar dacă – fie doar și prin număr – ei păreau a avea rolul secundar. Din partea Centralilor aveau să participe generalul Curt von Morgen (german, președintele delegației), generalul Oskar Hranilovici (austro-ungar), locotenent-colonelul Popoff (bulgar), maiorul Nassim Bey (otoman) etc.

Comisiile rusă și română s-au reunit mai întâi la Tecuci, la 22 noiembrie/5 decembrie 1917, unde au convenit chestiunile comune de negociere. Cele două comisii s-au întâlnit apoi la Mărășești, la 24 noiembrie/7 decembrie 1917, iar în aceeași zi a avut loc plecarea la Focșani și începerea tratativelor pentru armistițiu. Acestea s-au purtat între 24 noiembrie/7 decembrie-26 noiembrie/9 decembrie 1917.

Delegația ruso-română întocmise un proiect de armistițiu, care a și fost bază pentru discuții. S-a convenit ca armistițiul să fie valabil pe tot frontul estic, segmentul românesc fiind doar o mică parte a acestuia. Era vorba, practic, de suspendarea ostilităților, de o încetare a focului. Un punct îndelung discutat privea deplasarea trupelor de pe frontul răsăritean în alte părți. Centralii urmăriseră eliberarea unor trupe de pe frontul de Est și trimiterea lor în Vest, dar și rușii, și românii s-au opus. În chestiunea fraternizărilor între soldații celor două tabere, germanii și românii au susținut același punct de vedere, și anume interzicerea acestora, spre deosebire de ruși, care susțineau acest gen de acțiuni. Circulația pe Dunărea maritimă era practic interzisă. Armistițiul a fost semnat la 26 noiembrie/9 decembrie 1917 și avea să se prelungească de mai multe ori în lunile următoare.

Punctul de vedere oficial românesc din epocă – dar și cel istoriografic de după – a fost că armistițiul era inevitabil. Situația generală a frontului de Est părea să le dea dreptate românilor. România ar fi vrut, iar faptul a fost evidențiat în multe rânduri în discuțiile cu Aliații, ca aceștia din urmă să-și păstreze angajamentele față de români în viitor, trimiterea fiind la viitoarea conferință de pace. Românii sperau că „drepturile” lor, stabilite prin tratatele cu Antanta în vara anului 1916, rămâneau în vigoare.

Aliații nu au acceptat armistițiul românesc. Din perspectiva Aliaților, armistițiul ruso- român cu Centralii însemna încălcarea clauzei din tratatul de alianță care prevedea că semnatarii nu aveau să încheie pace separată. Nu încape îndoială că, dincolo de situația ei la finele anului 1917 – extrem de dificilă, cum am mai amintit –, prin acceptarea armistițiului România încălca tratatul încheiat în august 1916.

Românii obținuseră un armistițiu cu Centralii, însă începeau să aibă probleme în interior cu aliații ruși, fie cu soldații bolșevizați, fie cu cei care pur și simplu voiau să plece acasă.