Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Comandamentul Corpului IV Armată, Iași, începutul secolului XX
Comandamentul Corpului IV Armată, Iași, începutul secolului XX

În urma eșecului acțiunii inițiate de generalul Kornilov, primul-ministru socialist al Rusiei, Kerenski, se salvase pe moment. Însă prestigiul lui avea să se prăbușească. Cei care au câștigat de pe urma acestor tulburări au fost radicalii. Criza de autoritate se manifestase în Rusia de-a lungul primăverii și verii anului 1917 și continua să crească. În toamnă ea a atins cote maxime. Conflictele politice, sociale și etnice erau la ordinea zilei. Societatea rusă se polariza.

Ceea ce îi preocupa pe cei mai mulți ruși era atitudinea față de război și pace. Forțele politice care susțineau guvernul provizoriu de la Petrograd voiau continuarea războiului, atât din considerente patriotice și de susținere a schimbărilor democratice după revoluția din februarie, cât și în ideea că Rusia trebuia să-și onoreze obligațiile asumate față de Aliați. De cealaltă parte, bolșevicii și alte grupuri radicale susțineau încheierea grabnică a păcii. Pentru oamenii sătui de război și de privațiunile generate de acesta, ultima propunere părea singura acceptabilă.

Video de arhivă: Rusia şi Revoluţia bolşevică
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:33 0:00

Dintre bolșevici cel care părea să aibă cea mai mare voință de putere era Vladimir Ilici Lenin. După 17 ani petrecuți în străinătate (dacă facem abstracție de o scurtă perioadă în 1905-1906, când s-a aflat în Finlanda, atunci parte a Rusiei), în aprilie 1917 Lenin a plecat din Elveția și s-a îndreptat spre Petrograd. El a trecut prin teritoriul german într-un „vagon sigilat”; de fapt, a fost sprijinit de germani, care sperau că liderul bolșevic și partidul său puteau cauza probleme în Rusia. După tulburările din luna iunie 1917, când bolșevicii eșuaseră în tentativa lor de a înlătura guvernul provizoriu, Lenin devenise convins că partidul său nu putea ajunge la putere decât printr-o lovitură militară. A dus o luptă în interiorul propriului său grup politic pentru a-și impune punctul de vedere, iar în cele din urmă a avut câștig de cauză.

Lovitura de stat bolșevică s-a produs la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 în Petrograd. Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost supus în deceniile care au urmat unei mistificări astăzi bine cunoscute. Probabil cel mai cunoscut instrument propagandistic a fost filmul lui Serghei Eisensestein, Octombrie: Zece zile care au zguduit lumea (1927), care înfățișează mulțimi luând cu asalt Palatul de Iarnă, unde se găsea guvernul provizoriu. În realitate, preluarea puterii de către boleșvici a fost o tipică lovitură de stat, desfășurată într-un context favorabil. Decretele emise de bolșevici imediat după preluarea puterii, cum au fost cel asupra pământului sau cel asupra păcii, ambele emise la 26 octombrie/8 noiembrie 1917, au jucat un rol important în dezintegrarea armatei ruse și în încheierea armistițiului cu Puterile Centrale în perioada imediat următoare. Bolșevicii stăpâneau instrumentele propagandei și nu au ezitat să le folosească pentru a-și consolida puterea. Cum nu au ezitat să folosească teroarea ca mijloc de guvernare.

Represiunea bolșevică a început în Rusia la scurt timp după lovitura de stat. Oponenții politici au fost arestați în număr mare, au fost reintroduse cenzura și pedeapsa cu moartea, a fost creată o temută poliție politică, CEKA. În același timp, utilizarea politicii răzbunării unor clase, a unor categorii sociale asupra altora a jucat un rol esențial în consolidarea puterii bolșevicilor. Istoria violentă își continua marșul prin Rusia și avea să o facă și în țările vecine.

Bolșevicii credeau, în acord cu doctrina lor marxistă, că revoluția din Rusia avea o șansă dacă se extindea și în alte țări, în special în vestul dezvoltat, unde muncitorimea industrială era numeroasă. Pentru a câștiga răgazul necesar consolidării puterii în Rusia, bolșevicii au demarat tratativele cu Puterile Centrale în vederea încheierii unui armistițiu.

Trupele ruse aflate pe frontul românesc – constituite în Armatele a 4-a, a 6-a, a 8-a și a 9-a, plus în structuri de aprovizionare – nu puteau scăpa de influența schimbărilor politice din Rusia. Bolșevicii aveau o influență redusă la nivelul comitetelor revoluționare superioase. De fapt, aici exista o ostilitate vizibilă față de bolșevici. În schimb, la nivelele inferioare influența lor era destul de importantă și în creștere. Comandamentul rus de pe frontul românesc era în mod cât se poate de clar antibolșevic. Generalul Dmitri Șcerbacev a reușit, pe de o parte susținându-i pe ucrainenii care își constituiau unități naționale (au existat chiar demersuri de ucrainizare a frontului), pe de alta având sprijinul francezilor și românilor, să întârzie o perioadă preluarea controlului asupra comandamentului ruse din România de către bolșevici. Un rol important în același sens l-a avut căpitanul baron Emanuel Tisenhausen, comisarul guvernului provizoriu pentru frontul românesc, un vechi socialist, dar antibolșevic pe față.

Decretele lui Lenin amintite anterior, în special cel al păcii, au dat în cele din urmă lovitura de grației trupelor ruse, inclusiv celor din Moldova. În noiembrie 1917 au început tatonările între guvernul bolșevic și germani în vederea încheierii unui armistițiu general pe frontul de est. În diferite porțiuni ale frontului românesc s-au încheiat armistiții între forțele ruse și cele germano-austro-ungare, mai ales după ordinul dat în această privință de Lenin în noiembrie. Dezertările luaseră oricum proporții de masă, uneori unități întregi părăsindu-și pozițiile. De teama rămânerii fără trupe a unor întinse segmente de front, dar și pentru a asigura liniștea în spatele acestuia, Armata Română a fost nevoită să intervină. Recursul la arme nu a lipsit, dar până în decembrie 1917 cazurile de acest fel au fost rare și de mică amploare.

Regele Ferdinand, Regina Maria si copiii în timpul războiului
Regele Ferdinand, Regina Maria si copiii în timpul războiului

Demersurile cabinetului Lenin de a încheia armistițiul cu Puterile Centrale îi preocupau pe decidenții politici și militari români în mod deosebit. Era de domeniul evidenței că un armistițiu încheiat de ruși punea România în fața următoarelor opțiuni: fie continua războiul, fie încheia armistițiul. Prima alegere presupunea că guvernul și instituțiile centrale, casa regală, armata și civilii care voiau și puteau se retrăgeau în sudul Rusiei, fără să știe ce îi aștepta acolo. În cazul celei de-a doua posibilități, adică încheierea unui armistițiu, era încălcat tratatul cu Antanta din august 1916, prin care semnatarii se angajau să nu semneze pace separată. Or, încheierea armistițiului ducea tocmai la pace separată. Dilemele românilor au fost exprimate în diverse cercuri și ocazii, inclusiv în discuțiile aprinse din Consiliul de Miniștri; ele sunt consemnate în jurnalele sau memoriile unor contemporani, cum ar fi cele ale reginei Maria, ale lui Gheorghe Gh. Mârzescu sau I.G. Duca. Aliații insistau ca România să nu încheie pace separată, amintind de înțelegerea din vara anului precedent, în baza căreia românii intraseră în război; ilustrativă este corespondența între Georges Clemenceau, primul-ministru al Franței, și Ion I.C. Brătianu, primul-ministru al României. Situația geostrategică a României era dificilă, iar marja ei de manevră limitată.

Congresul Învățătorilor Moldoveni
Congresul Învățătorilor Moldoveni

Secolul de dominație țaristă a lăsat moștenire trei probleme importante în Basarabia, unele cu proiecție de durată, chiar și asupra contextului actual al R. Moldova. Prima era nivelul ridicat de analfabetizarea al românilor din Basarabia, la sfârșitul epocii țariste doar 10,5 % dintre bărbați și 1,7 % dintre femei erau știutori de carte, ei fiind pe penultimul loc în fața romilor.

Curiozitățile Centenarului - Românism versus moldovenism

Românism versus moldovenism

În contextul evenimentelor din 1905 apare un curent cu manifestare de naționalism local, rival celui de sorginte panromânesc. Este vorba de o formă de „moldovenenism” basarabean, organizat în jurul ziarului „Moldoveanul”, care se considera un „săptămânal național independent” și care reunea reprezentanții unui naționalism basarabean mai moderat.

Gh. Madan, redactorul ziarului „Moldovanul”
Gh. Madan, redactorul ziarului „Moldovanul”

Liderul acestui curent și redactorul ziarului, Gheorghe Madan, pleda pentru redeșteptarea națională și emanciparea provinciei, dar nu punea la îndoială legitimitatea autorității țariste. Susținut de nobilimea loială în general regimului de la St. Petersburg, ziarul a existat din ianuarie 1907 până în octombrie 1908, ideile sale devenind o provocare importantă pentru naționaliștii români. Durata de existență a ziarului, cât și politica tolerantă a autorităților țariste față de această publicație, arată susținerea sa directă de către A. Kharuzin, guvernatorul Basarabiei, care dorea astfel înfrânarea și dezbinarea populației majoritare românești asupra problemelor de identitate și loialitate față de țarism. Într-o scrisoarea secretă, expediată de Kharuzin preşedintelui Consiliului de Miniştri, Piotr Stolâpin se arată că „ziarele editate în limba moldovenească, în special unul din ele, „Basarabia”, sunt publicate pe banii unor cetăţeni români, locuitori ai României ce urmăresc scopuri româneşti-iredentiste şi reprezintă un pericol deosebit”. Prin urmare guvernatorul sugera că „unica modalitate raţională de luptă cu răul inevitabil constă în editarea unui organ de presă pentru popor în limba moldovenească, pe banii guvernului”.

Ziarul „Moldovanul”
Ziarul „Moldovanul”

Cea de-a doua a fost interzicerea constantă a culturii naționale și rusificarea. În 1897, în administraţia Basarabiei românii basarabeni deţineau doar 11,2% din funcții, dintre care în judecătorii – 7,6 %; în armată – 5,8 %; în învățământ – 18,3 %; finanţe – 11,8% ; comerţ şi industrie – 15,5% ; agricultură – 15,5%; știință, literatură și artă – 16,8 %; medicină – 17,2 %. În cele din urmă, atestăm o aderență a majorității românești față de „moldovenism”, uneori exprimată într-o formă de regionalism, din atașament față de ceea ce se simțea până la 1812, alteori cultivată intenționat de regimul țarist, cum a fost cazul lui Gh. Madan și a ziarului „Moldovanul”.

Prin urmare este explicabil faptul că imediat după revoluția din februarie 1917, pe lângă revendicările politice, agrare, administrative, bisericești, din justiție sau armată, printre primele au fost cerințele pentru școala națională. Dacă în privința celorlalte aspecte existau mai multe puncte de vedere, uneori conflictuale, atunci asupra necesității de a avea o școală în limba română atestăm o convegență a majorității forțelor politice. Inițiativa acestei transformări culturale și educaționale a venit din partea Partidului Național Moldovenesc, președintele formațiunii Paul Gore, în același timp deputat al zemstvei, ridicând problema școlilor moldovenești în Basarabia la ședințele acestei intituții de guvernare locală. Fără rezistență a reușit să impună convocarea congresului învățătorilor moldoveni, alocarea banilor pentru organizarea cursurilor de pregătire a învățătorilor moldoveni și instituirea unui comitet pentru școlile moldovenești.

Până la convocarea congresului general al învățătorilor au fost organizate congresul învățătorilor din Chișinău (10 aprilie 1917) și Bălți (7 mai 1917), unde pot fi atestate primele tendințe ale emancipării culturale ale moldovenilor și confruntări cu adversarii acestei emancipări. Unul din liderii Partidului Moldovenesc, Pan Halippa, a atacat virulent învățământul ca instrument de rusificare, care a făcut din „uciteli-muciteli” (din învățător - torționar) al copiilor moldoveni, declarând că „această țară (Basarabia - n.a ) este sătulă să hrănească diferiți arhirei, directori de învățământ și învățători ruși”. La rândul său, Vladimir Herța expunea paltforma Partidului Moldovenesc, în care cerea „școală moldovenească, autonomie și cultură pentru moldoveni”. Au luat cuvântul A. Șmidt (din partea Zemstvei), Mimi (comisarul guvernului provizoriu), Sîromeatnikov, Krîlov, Cristi, care susțineau autodeterminarea națională a Basarabiei, dar în legătură cu Rusia și existența școlilor moldovenești, dar cu limba rusă obligatorie. Unul din vorbitori, Stepanov, fără a fi contra culturii și autonomiei moldovenilor, cerea să se facă o trecere treptată, „evitând contrabanda din România”. A fost constituit un comitet de organizare (condus de Șmidt), care a decis la 30 aprilie convocarea Congresului Învățătorilor Moldoveni pentru data de 25-28 mai 1917. La congres erau admiși învățători, preoți, dar și țărani, câte unul din voloste. În total la lucrările congresului au participat circa 350 de persoane.

În ședința de deschidere, Paul Gore, președintele Partidului Moldovenesc, salută congresul prin cuvintele: „Frați români, viitori luminători ai neamului nostru!”. Această adresare a derutat audiența, învățătorii neînțelegând, mai exact temându-se să nu fie învinuiți de „separatism” și legături cu România, au început a striga că sunt moldoveni. P. Gore i-a lămurit că moldovenii sunt o ramură din neamul românesc, fapt asupra căruia va stărui și poetul-preot Alexie Mateevici, care în luarea sa de cuvânt a spus: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania”. Poetul va mai avea o intervenție în sesiunea a II-a, unde a declarat că „n-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”, cu un îndemn către prezenți să contribuie pentru ca „să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!”.

Congresul s-a desfășurat în sesiuni, fiecare dintre ele asupra unei tematici concrete. Primele au avut în vederea structura învățământului, în acest sens congresul adoptând decizia ca elevii „să meargă la şcoală de la 7 ani, iar şcolile începătoare să fie reformate astfel încât ca dintr-o şcoală să se poată trece în alta de treaptă mai înaltă”. Ca rezultat al intervențiilor lui Șt. Ciobanu s-a decis că „în gimnaziile moldoveneşti care se vor deschide la toamnă, toate obiectivele se vor preda în clasele întâi în limba moldovenească, iar în clasele celelalte limba şi literatura românească va fi îndatoritoare pentru elevii moldoveni şi facultativă pentru cei de altă naţionalitate”. În şcoala duhovnicească şi seminarul preoţesc învăţământul se va face în limba moldovenească începând cu clasa I-a.

Şedinţa a IV-a s-a ținut în sala mare a zemstvei guberniale și a fost condusă de Arhimandritul Gurie Grosu, care propunea câteva rezoluţii adoptate de către congres, printre care „religia este un obiect de învăţământ obligator pentru toţi moldovenii din şcolile de toate treptele. Limba de predare a acestui învăţământ să fie limba moldovenească”.

Au fost și vorbitori cu puncte de vedere diferite, învățătorul Dimitriu, spre exemplu, sfătuia „să nu se cadă pe undița partidului național, căci acesta vrea autonomie, iar subt autonomie moldovenească se înțelege unirea cu România”.

Primul Abecedar cu grafie latină (1917)
Primul Abecedar cu grafie latină (1917)

Unul din aspectele cele mai dezbătute a fost cel legat de problema alfabetului, mai mulți învățători manifestând rezistență și chiar împotrivire față de alfabetul latin. Doar să ne imaginăm, după prezentarea lui I. Buzdugan asupra chestiunii alfabetului, la discuție au luat parte circa treizeci de vorbitori. În cele din urmă congresul a primit rezoluţia că în şcoala moldovenească să se introducă alfabetul latin „care va fi întrebuinţat în cărţile didactice cât şi în scris”.

Congresul a mai discutat problema cărților din școală, a conducerii învățământului moldovenesc; a deschiderii şcolilor moldoveneşti peste Nistru; înființarea cursurilor de instruire pentru învăţătorii; editarea unui ziar pedagogic; înființarea bibliotecilor în limba română; a grădiniţelor de copii, iar limba prin care se va desfăşura învăţământul să fie cea moldovenească.

La cea de-a VII-a Ședință (ultima), învăţătorul Gromov a pus problema minorităţilor din Basarabia. Luând act de multiplele interpelări, congresul a decis că „moldovenii vor respecta drepturile naţionale ale minorităţilor având încredere că aceste drepturi sunt respectate faţă de alţi moldoveni acolo unde ei sunt în minoritate”. Congresul nu a putut evita tenta politică, votând printre multiplele rezoluții și cea privind autonomia teritorială și politică a Basarabiei, „dorinţele de interes politic şi şcolar urmând a fi aduse la cunoştinţă stăpânirii vremelnice a Guvernului Provizoriu de la Peterburg printr-o telegramă”.

Ca urmare a acestor decizii, la 6-9 iunie 1917 adunarea zemstvei guberniale a votat 55 mii ruble pentru cursurile de instruire a învățătorilor moldoveni, care urmau a fi deschise la 17 iunie. Pentru aceste cursuri, la care vor lua parte peste 200 învățători, au fost angajați conferențiari și dintre românii transilvăneni și bucovineni refugiați în Basarabia. Începând cu 15 octombrie se deschid noi cursuri pentru învățătorii moldoveni la Chișinău (220 persoane), Bălți (110 persoane) și Soroca (100 persoane).

Ofensiva culturală a elitelor naționale românești a determinat o profundă schimbare a contextului politic și cultural în Basarabia către toamna anului 1917, școala și învățătorii devenind susținătorii și agenții principali ai acestei transformări.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG