1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Dezintegrarea unităților militare ruse de pe frontul românesc s-a accentuat după armistițiile de la Brest-Litovsk și Focșani. În mai multe locuri din Moldova, conducerea unităților ruse a fost preluată de către militari bolșevici sau aliați ai acestora. Astfel s-a întâmplat la Bacău (Corpul 24 armată, din Armata a 4-a, unde a fost înlocuit generalul Ragoza, care jucase un rol important în timpul luptelor cu Centralii în iulie-august 1917) și la Galați (Corpul 7 siberian, din Armata a 6-a).

Porțiuni tot mai întinse ale frontului rămâneau descoperite, trupele române înlocuindu-le pe cele ruse, dar având în vedere efectivele reduse ale celor dintâi ele se întindeau ca mărgelele pe ață. Mai mult, dezordinile, violențele, jafurile săvârșite de grupuri de soldați ruși ori chiar de unități întregi în diferite localități românești s-au înmulțit. Documentele militare românești, jurnalele și memoriile din epocă amintesc de cazuri grave în județele Dorohoi, Botoșani, Tutova, Bacău, Covurlui etc.

Unul dintre centrele revoluționare ruse din Moldova era garnizoana de la Socola, lângă Iași. Aici se afla în 1917 un nod de comunicații al armatei ruse din România, centru de aprovizionare pentru trupele aflate în drum spre și dinspre front. Devenise un loc obligatoriu de trecere pentru cei care veneau din Rusia sau plecau dincolo de Prut. La începutul lunii decembrie 1917 se aflau acolo o brigadă rusă de căi ferate, dar și numeroși agitatori revoluționari. Unul dintre cei care au ajuns la Socola în tulburele context al sfârșitului de an 1917 a fost Semen Roshal. De acest personaj mai știu astăzi doar istoricii specializați, deși în vremurile „puterii sovietice” era apreciat ca un erou pentru cauza „revoluției proletare”. Acest personaj poate fi considerat prototipul revoluționarului de profesie, de aceea o scurtă biografie este utilă.

Născut într-o familie de negustori din Sankt-Petersburg, Roshal a fost atras de timpuriu de grupurile revoluționare din Imperiul Rus, în 1912 fiind chiar arestat și dat afară din liceu. Intrat în Partidul Bolșevic în 1914, în timp ce era student, Roshal a devenit unul dintre activiștii dinamici ai partidului. S-a evidențiat în garnizoana din Kronstadt, Petrograd, în primăvara-vara anului 1917. Arestat în iulie 1917 de către guvernul provizoriu, a fost eliberat după lovitura de stat bolșevică, din octombrie același an. A devenit comisar al noului guvern și s-a implicat în anihilarea Marelui Cartierul General al Armatei Ruse (STAVKA) de la Moghilev, în urma căruia avea să fie asasinat, la 3 decembrie 1917, ultimul comandantul al acestuia, generalul Nikolai Duhonin, care i se opusese lui Lenin. Noul guvern de la Petrograd l-a desemnat pe Roshal drept comisar al trupelor ruse de pe Frontul Românesc.

Ajuns la Iași, Roshal a făcut pregătiri pentru a prelua controlul asupra Comitetului Militar Revoluționar al Frontului Românesc. Cu ajutorul unor militari bolșevici, Roshal a încercat să-l aresteze pe generalul Șcerbacev. Acesta a fost salvat de gărzile sale ucrainene și de intervenția unor ofițeri francezi și români. Comisarul Roshal a fost reținut de români. Ulterior, în condiții neclare, a ajuns în mâinile rușilor antibolșevici. Cadavrul său avea să fie găsit în apropierea căii ferate de lângă Iași. Potrivit unor surse rusești, Roshal ar fi fost împușcat de către adversarii săi politici și ideologici ruși.

După ce s-a aflat de evenimentele petrecute în interiorul „taberei” ruse, inclusiv despre arestarea comitetului bolșevic și a lui Roshal, și îngrijorat de faptul că militarii ruși bolșevizați din garnizoana Socola aveau să atace Iașul, eventual să captureze și guvernul, și regele, cabinetul Brătianu s-a întrunit de urgență în noaptea de 8/9 (21/22) decembrie 1917. În zilele anterioare avuseseră loc frecvente ședințe ale guvernului. Spre exemplu, au existat ședințe pe 5, 6 și 7 decembrie 1917. În cea din urmă zi, după cum avea să relateze I.G. Duca, au fost mai multe reuniuni ale guvernului: dimineața una cu miniștrii liberali, apoi o alta cu întreg cabinetul și cu generalul Prezan, ulterior încă una cu miniștrii Aliați și cu câțiva generali români; seara au avut loc două ședințe, una cu miniștrii și generalii, iar o alta sub președinția regelui Ferdinand. În interiorul guvernului român apăruseră tensiuni, de fapt între Take Ionescu, liderul conservatorilor democrați, și cea mai mare parte a cabinetului, inclusiv mai mulți miniștri din grupul său politic.

Și generalul Șcerbacev, și Aliații, în principal generalul Berthelot, au cerut guvernului român să intervină și să-i aresteze pe activiștii bolșevici. Guvernul român ezita să facă un asemenea pas pentru că întrevedea consecințe grave. Pe de o parte, românii se temeau că o acțiune în forță a trupelor române ar fi putut pune în marș spre Iași trupe rusești din cuprinsul Moldovei și că în regiune ar fi avut loc confruntări sângeroase și distrugeri. Pe de altă parte, exista posibilitatea ca guvernul lui Lenin să ia, în contrapartidă, măsuri de retorsiune. În special erau avuți în vedere refugiații români din Rusia, dar și tezaurul depus la Moscova în urmă cu un an, depozitele armatei române din Est și legăturile directe cu Antanta.

După îndelungi discuții în reuniunea din noaptea de 8/9 (21/22) decembrie 1917, cei mai mulți dintre membrii guvernului Ion I. C. Brătianu au susținut intervenția trupelor române în vederea neutralizării trupelor bolșevice. Împotrivă s-a pronunțat vehement Take Ionescu, iar câțiva dintre miniștrii conservator-democrați i-au fost alături la vot. Având mandatul guvernului, generalul Prezan a dat ordinul de trecere la acțiune. În dimineața zilei de 9 (22) decembrie 1917, trupele române – beneficiind și de ajutorul unui grup de soldați ucraineni, fideli generalului Șcerbacev – au înconjurat garnizoana rusă de la Socola și au dezarmat-o. Nu a fost niciun mort și niciun rănit, nici dintre români, nici dintre ruși. 3.000 de soldați ruși au fost urcați în trenuri și trecuți dincolo de Prut. Succese asemănătoare, fără vărsare de sânge, au înregistrat românii și în alte locuri din Moldova. În schimb, în câteva locuri situația avea să fie diferită.

Intervenția românilor împotriva trupelor revoluționare ruse a înfuriat guvernul bolșevic de la Petrograd. Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe, Troțki, i-a reproșat ministrului României, Diamandy, că aceasta însemna un amestec în treburile interne ale Rusiei. Reprezentantul României a răspuns că era vorba de măsuri polițienești, de apărare împotriva devastărilor la care se dedau trupele ruse.

Decembrie 1917 nu însemna doar sfârșitul unui an, ci și finalul unei sinuoase alianțe, cea dintre români și ruși. Drumurile lor se despărțeau încă o dată.

În 21 noiembrie 1917, orașul Chișinău era asemeni unui furnicar, în care oameni din toate colțurile Basarabiei și de peste Nistru se adunaseră și se organizaseră pentru a pune temeliile unei noi orânduiri politice și sociale în teritoriul dintre Prut și Nistru. În această zi, în capitala provinciei urma să-și deschidă lucrările Sfatul Țări, organismul suprem de conducere al Basarabiei.

Ideea crearii Sfatului Țării apare odată cu primele manifestări ale mișcării de renaștere națională din provincie după revoluția din februarie 1917. Într-un mod firesc, revendicările moldovenilor privind necesitatea unui astfel de organism pentru administrare locală, persistente în diverse perioade ale dominației țariste, dar în mod special după revoluție, făceau referință la vechea autonomie a Basarabiei, garantată de țarul Alexandru I încă din 1818.

Regulamentul cu privire la organizarea administrativă a Basarabiei, dădea o anumită „autonomie” administraţiei civile a provinciei, care urma să fie guvernată după „obiceiul pământului moldovenesc”. Era instituit Sfatul Suprem (11 membri), organism reprezentativ constituit din persoanele alese din nobilime/boierime, care avea împuterniciri largi în domeniul administrației și justiției. Legea menținea întrebuințarea „limbii moldovenești”, deopotrivă cu limba rusă.

Suprimarea autonomiei Basarabiei s-a produs în 5 martie 1828, prin noul regulament aprobat de ţarul Nicolai I. Legea (Ucirijdenie) desființează autonomia provinciei, în locul Sfatului Suprem fiind instituit Sfatul Oblastei, în care reprezentanții boierimii locale nu se mai regăseau. Toate afacerile erau făcute în limba rusă și doar în caz de necesitate se traduceau în limba moldovenească, limba rusă devenind limba obligatorie a cancelariei.

Prin urmare, cererile moldovenilor privind restabilirea autonomiei și instituirea unui organism de conducere provinicial reieșeau dintr-o memorie colectivă îndelungată și suferindă, ele fiind o reflecție a dorinței de a repara o nedreptate istorică, pe care într-un mod curios, dar logic, nimeni nu a îndrăznit să o conteste pe parcursul anului 1917.

Primii care au formulat acest deziderat au fost membrii Partidului Național Moldovenesc, care în programul din aprilie 1917 amintesc necesitatea „unei diete provinciale (Sfatul Țării) potrivit obiceiurilor vechi și nevoilor de acum, care să tocmească toate legile privitoare la viața lăuntrică a Basarabiei” . La Congresul preoțimei și mirenilor din eparhia Chișinău (19-25 aprilie 1917) această idee este întărită, delegații cerând ca la „cârma înaltă a Basarabiei autonome să stea un Consiliu Suprem (Divan) alcătuit din membri aleși de adunarea reprezentanților întregii Basarabii pe baza votului universal, egal, secret și direct”. La rândul său, acest organ executiv era supus adunării reprezentanților poporului (Sfatul Țării), de la care primește „îndrumări legislative”.

Studenții basarabeni de la Kiev, reuniți de curând într-o organizație politică, stipulau în capitolul 7 al programului „deschiderea imediată a unui congres general al întregii națiuni române pentru constituirea proprie și recunoașterea unui sfar autonom teritorial, care să aibă reprezentanți în Duma Imperială”. Sfatul soldaților și ofițerilor moldoveni de la Odesa de asemenea sugerează „să se grăbească la înfăptuirea Sfatului Țării, căci fără un organ suprem local, autonomia provinciei nu va fi decât o iluzie”. Asupra acestui aspect insistă și militarii moldoveni de pe frontul românesc, după cum arătam în articolul anterior.

Curiozitățile Centenarului: misterul alegerii președintelui Sfatului Țării

Curiozitățile Centenarului: misterul alegerii președintelui Sfatului Țării

În seara zilei de 20 noiembrie 1917, printr-o unanimitate de voturi, deputații Blocului Moldovenesc, care erau majoritari în Sfatul Țări, l-au ales pe Ion Pelivan în calitate de candidat pentru funcția de președinte al acestui organ. Pe parcursul nopții, în profunde reflecții, Ion Pelivan va schimba această decizie și împreună cu apropiații săi A. Crihan, V. Țanțu și I. Buzdugan vor convinge membrii Blocului că în condițiile momentului, din dorința de a obține unanimitate de voturi în alegerea președintelui și pentru a da legitimitate Sfatului Țării, trebuia de înaintat și susținut candidatura lui Ion Inculeț.

I. Pelivan știa că fruntașii naționalităților minoritare și cei din fracțiunea țăranilor nu-l vor pentru că era „naționalist”, lucru confirmat de apropiații săi după ce s-a răspândit vestea înaintării sale la funcția de președinte din partea Blocului Moldovenesc. Prin urmare alegerea lui I. Inculeț a fost determinată de raționamente tactice, pentru că reprezenta într-un fel suveranitatea statului rus în Basarabia și astfel avea legitimitate în ochii minorităților și altor grupuri sociale refractare față de dominația partidei moldovenești. Pe de altă parte, prin această mișcare s-au unit eforturile Blocului Moldovenesc și al fracțiunii țărănești și socialiste, ceea ce a garantat alegerea lui I. Inculeț ca președinte al Șfatului Țării cu 105 voturi și prin aceasta s-a dat senzația de unanimitate și legitimitate viitoarelor acțiuni ale organului de conducere al Basarabiei.

Sacrificiul politic al lui I. Pelivan l-a influențat profund pe I. Inculeț, care la scurt timp se va apropia de programul Blocului Moldovenesc, chiar dacă pe parcursul anului 1917 a refuzat în mai multe rânduri această platformă politică.

Grupul de lucru privind formarea Sfatului Țării s-a constituit în jurul redacției ziarului „Cuvânt Moldovenesc”, care aleg un comitet alcătuit din șapte membri, însărcinat să desemneze ce organizații din Basarabia să aibă împuterniciți în acest organ și câți membri. Comitetul și-a ținut lucrările în casa lui Vladimir Herța (actuala Vila Herța de pe Ștefan cel Mare 115 – n.a.), unde se adună reprezentanții tuturor naționalităților din Basarabia, care aderă la formarea Sfatului Țării.

Dezbaterile au scos la iveală două curente privind modul de alcătuire și numărul membrilor Sfatului Țării. Partidul Național Moldovenesc și organizațiile moldovenești din Chișinău propun ca numărul deputaților noului organ să fie de o sută, dintre care între 63-65 să fie moldoveni, iar restul de 35-37 să fie pentru celelalte naționalități. Pe de altă parte, Partidul Social-Revoluționar Moldovenesc de la Odesa și Chișinău (I. Inculeț, P. Erhan) propunea un organ alcătuit din șaptezeci și doi de membri, dintre care patruzeci moldoveni și treizeci și doi din restul naționalităților.

Momentul de cotitură în apariția și organizarea Sfatului Țării l-a constituit Congresul Militarilor Moldoveni din 20-27 actombrie 1917, care prevedea explicit în punctul 5 al rezoluției sale finale: „A constitui Sfatul Țării pentru a administra toate treburile Basarabiei autonome”, iar la punctul 9 garanta: „Moldovenii de peste Nistru vor primi 10 locuri în Sfatul Țării”.

Hotărârile Congresului au avut mare importanță prin punerea lor imediată în practică, fapt înlesnit de descompunerea Imperiului Rus și a puterii centrale, de războiul civil izbucnit la Petrograd după lovitura bolșevică, anarhia din Rusia, izolarea Basarabiei de restul imperiului, ca rezultat al autonomiei Ucrainei. Drept rezultat, diferitele naționalități și straturi sociale, care s-ar fi putut opune operei de organizare națională, neavând nicio putere locală, nici ajutor din Rusia, dar înspăimântate de revoluția socială și războiul civil, de anarhia locală, au căutat să se adapteze și să colaboreze la instalarea unei autorități legale, dorind să pătrundă în Sfatul Țării.

Dezbaterile din comisia însărcinată cu organizarea Sfatului Țării, creată imediat după congres, arată întreaga dimensiune a bătăliei identitare pentru supremație în noul organ al Basarabiei.

Pan Halippa, unul din liderii Partidului Moldovenesc, constata că „statistica țaristă actuală este rea, în realitate după statistici juste moldovenii sunt 70%, ucrainenii 14%, evreii 12%, iar rușii 6%”. Eserul (social-revoluționarul) Moghileanski se pronunță în favoarea întocmirii Sfatului Țării, însă considera că „statistica rusească este bună, astfel că alcătuirea Sfatului Țării va fi proastă” (după recensământul țarist din 1897 moldovenii alcătuiau 47% - n.a.). Ianovski de la grupul constituțional democrat era împotriva „unui organ cu tendințe naționale separatiste” și admitea caracterul provizoriu al Sfatului Țării, până la desfășurarea unor alegeri. A. Șmidt, reprezentantul socialiștilor, este pentru Sfatul Țării, dar „în unire cu Rusia”. I. Inculeț, reprezentantul Guvernului Provizoriu răsturnat de bolșevici, menționează că „ideea Sfatului Țării vine de la Petrogad (fapt ce nu corespunde realității – n.a.), separatism în Basarabia nu există, mai cu seamă spre România” și a cerut sprijin pentru constituirea Sfatului Țării.

Comisia a ales un Birou de organizare a Sfatului Țării, condus de V. Țanțu, asistat de Șt. Holban. Acesta a înaintat un nou proiect de distribuire a locurilor în noul organ, potrivit căruia moldovenii urmau să aibă 105 deputați, ucrainenii - 15, evreii – 13, rușii – 7, bulgarii – 3, germanii și găgăuzii câte 2, polonii, grecii și armenii câte unul. Orașele capitale de județ aveau dreptul să aibă câte un deputat, iar orașul Chișinău tocmai trei. Moldovenii de la Odesa aveau patru locuri, cei de pe frontul românesc trei, cel de la Sevastopol și Novo-Gheorghievsk câte unul. Dar și acest proiect era defectuos pentru că nu ținea cont de formațiunile politice și neglija zemstvele.

Pentru a definitiva distribuirea locurilor în Sfatul Țării, Biroul a ales o comisie formată din cinci membri: I. Inculeț, P. Erhan, T. Ioncu, I. Buzdugan și P. Halippa. Comisia a convenit să împartă numărul de deputați astfel încât să nu se depășească numărul de 150 membri și să nu fie schimbat raportul procentual între naționalități, moldovenii urmând să păstreze 70% din locuri, iar minoritățile restul 30%.

În urma acestor distribuiri, moldovenii urmau să aibă în Sfatul Țării 105 deputați, restul minorităților 45, după cum urmează: ucraineni – 15; evrei – 13; rușii- 7; bulgarii – 3; germanii – 2; găgăuzii – 2; polonezii, armenii și grecii – câte unul. Pe de altă parte, consemnăm că deputații primului organ legislativ al Basarabiei n-au fost aleși exclusiv în baza criteriilor etnice, ci au fost înaintați și din partea organizațiilor militare, partidelor politice, zemstvelor, orașelor și a diferitor organizații și asociații. Astfel numărul cel mai mare l-a avut Congresul Militar Moldovenesc, care a delegat în Sfatul Țării 44 de deputați (toți moldoveni) și Sfatul deputaților țărani cu 30 de deputați (de asemenea toți moldoveni), urmate de zemstvele județene cu 9 deputați (dintre care 7 moldoveni și 2 ucraineni); orașele capitale de județe cu 8 deputați (5 moldoveni și câte un ucrainean, un evreu și un rus); Cooperativele cu 5 deputați, dintre care 4 moldoveni și un găgăuz; orașul Chișinău cu 3 deputați (câte un moldovean, un evreu și un rus); patru partide politice – Partidul Național Moldovenesc (3 deputați, toți moldoveni), Partidul Social-Revoluționar (un deputat rus), Partidul Social-Democrat (un deputat evreu) și Partidul Social-Poporan (un deputat bulgar); urmate de organizațiile căilor ferate, poștei și telegrafului, asociațiile corpului didactic moldovenesc și basarabean, preoțimea și liga femeilor moldovence (toate câte unul-doi deputați).

Zilele dinaintea deschiderii ședințelor Sfatului Țării erau pline de îngrijorare pentru exponenții mișcării naționale, care pe de o parte vedeau o reală amenințare din partea bolșevicilor, iar pe de altă parte auzeau zvonurile că naționalitățile nu vor lua parte la Sfatul Țării și chiar nu-l vor recunoaște. Dar apropierea frontului, demobilizarea și bolșevizarea armatei ruse, neînțelegerile în problema agrară, foametea care amenința Basarabia și starea de anarhie care scutura provincia, au grăbind consolidarea tuturor în jurul acestui organ pivotal, care s-a poziționat central în viața politică a provinciei.