Există un mit care se lipeşte de noi din fragedă copilărie. Cică producătorul autohton e cel mai bun, e cel mai drept şi bun la suflet, iar marfa lui e de o calitate desăvîrşită. Cică nimeni nu e mai bun decît producătorul autohton.
Mărturisesc că această convingere mi-a fost spulberată brutal în anii tranziţiei mai cu seamă de vînzătorii de produse alimentare. Deunăzi un coleg de-al meu a cumpărat un pepene verde pîntecos la piaţă şi, după ce l-a mîncat, a ajuns la doctor cu o toxiinfecţie. Pepenele verde era bucşit cu chestii urîte. Şi poate că acel pepene verde era adus dintr-o altă ţară, dar controlul de la piaţă era autohton, ca şi vînzătorul bonom.
Cum te rad „ai noştri”, nu te rade nimeni! Asta am înţeles încă în zorii tranziţiei. Cîţi cartofi stricaţi am cumpărat numai eu! Cîte produse dubioase care mi-au provocat şi mie dureri de burtă! Producătorul autohton îţi vinde orice, numai bani să facă! Din punctul meu de vedere, multor producători autohtoni le lipseşte omenia. Mulţi nu pot să înţeleagă că o lume frumoasă nu poate fi aceea în care îi dai ţeapă concetăţeanului.
Cum te rad „ai noştri”, nu te rade nimeni!...
Văd uneori cumpărători, la piaţă, care nu vor să cumpere roşii turceşti şi caută numai roşii din RM. Cînd mă gîndesc însă că nu avem un rîu nepoluat, că solul nostru e îmbibat de deşeuri periculoase, că ecologia e ca şi inexistentă aici, că vînzătorul moldovean îţi vinde orice, vreau să cumpăr numai roşii turceşti. Da, eu de la o vreme am mai mare încredere în roşiile turceşti!
De altfel, îmi povestea cineva, că ruda sa, un producător autohton, îşi stropeşte merele din abundenţă şi nu le mănîncă niciodată. Doar le vinde altora.
Eu în povestea asta cu producătorul autohton drept şi bun la suflet nu mai cred de multă vreme. Să creadă cine vrea. Eu am înţeles bine cine e producătorul autohton.
