Linkuri accesibilitate

Cum se trasează hărțile regionale după summit-ul NATO. Cine câștigă în competiția Turcia-Rusia și ce alianțe urmează


Exercițiu militar al Marinei rusești, în apele peninsulei Crimeea, Marea Neagră, 22 aprilie 2021

Marea Neagră rămâne o regiune imprevizibilă în care competiția istorică dintre Rusia și Turcia se accentuează, iar NATO încearcă să contrabalanseze amenințările rusești.

În același timp, în proximitate, Azerbaidjan și Armenia continuă să se lupte, având în spatele lor susținerea Ankarei, respectiv a Moscovei. Președintele Turciei a vizitat de altfel Azerbaidjanul imediat după summit-ul Alianței Nord Atlantice și a reluat propunerea sa din decembrie 2020 în fața parlamentului de la Baku: „nu numai Azerbaidjanul, ci toate ţările din regiune, inclusiv Armenia şi lumea întreagă vor putea beneficia de pacea şi liniştea din Caucaz“

La sfârșitul anului trecut, după ce a fost semnat acordul de încetare a conflictului militar dintre Armenia și Azerbaidjan, care încă nu s-au înțeles asupra configurării enclavei Nagorno-Karabah, președintele turc, Recep Tayyip Erdogan a propus, în mod neașteptat, Armeniei să ia parte la platforma de cooperare regională alături de Azerbaidjan, Georgia, Iran, Rusia și Turcia.

Chiar mai mult decât atât, Erdogan a spus că ar putea redeschide granița cu Armenia, dacă această țară va face „pași pozitivi” pentru pacea din zonă.

Președintele Turciei propune o ecuație cu 6 state într-un moment în care geografia regiunii se reașează, o ecuație din care să facă parte (i) o mare putere (Rusia), (ii) un stat NATO (Turcia), (iii)o țară izolată, care este supusă sancțiunilor de către comunitatea internațională (Iran), (iv)un stat care are pe teritoriul său două enclave controlate de Rusia și are aspirații euro-atlantice (Georgia) plus (vii) Azerbaidjanul, care pivotează între Moscova și Ankara, dar pe care Turcia o consideră parte din propria națiunie: „două țări, o națiune” e un slogan folosit de liderii turci după ieșirea azerilor din Uniunea Sovietică.

Întoarcerea Rusiei și Statelor Unite la tradiționala diplomație dintre marile puteri, fără ca, totuși, Moscova să fie la fel de importantă pentru Washington, ca în perioada Războiului Rece retrasează geopolitica regională. Turcia concurează cu Rusia pentru instrumentarea spațiului dintre Marea Caspică și Marea Neagră, în vreme ce Moscova face eforturi să rămână cea care dirijează ce se întâmplă la Pontul Euxin.

În paralel, Turcia, prin canalul Istanbul, poate eluda Convenția de la Montreux, care oricum îi dă Ankarei dreptul de a militariza zona strâmtorilor în caz de conflict armat. Astfel,potrivit Convenției, navele de război, care aparțin statelor neriverane pot intra în Marea Neagră dacă nu sunt mai mari de15.000 tone şi nu sunt mai mult de 9 nave. Aceste limitări nu se aplică ţărilor riverane Mării Negre care pot tranzita strâmtorile cu vase de război mai mari de 15.000 toane dacă nu sunt însoţite de mai mult de două distrugătoare. În cazul puțin probabil al unui război în zonă, România va trebui să se bazeze pe propriile resurse în Marea Neagră, cum s-a întâmplat și în al Doilea Război Mondial.

Camion cărând subansamble ale sistemului defensiv S-400, părăsește un transportor rusesc pe aeroportul militar Murted, lângă Ankara
Camion cărând subansamble ale sistemului defensiv S-400, părăsește un transportor rusesc pe aeroportul militar Murted, lângă Ankara

Pe de altă parte, Turcia face încă echilibristică în relațiile cu Rusia, de la care a cumpărat, în ciuda opoziției NATO, sistemul de rachete S-400, pe care a promis la întâlnirea de săptămâna trecută cu președintele americn Joe Biden să nu le folosească. Apoi, ca membră NATO, Turcia ar trebui să fie parte a încurajărilor Alianței Nord-Atlantice de la ultimul summit în privința securității la Marea Neagră. După cum sugerează ultimii ani, mersul pe sârmă al acestei puteri regionale nu poate fi oprit de NATO.

Încurajările Alianței sunt, însă, mai degrabă simbolice, fiindcă NATO nu se angajează în niciun fel să se implice în rezolvarea probelemelor pe care Georgia, Ucraina sau R. Moldova le au cu Rusia, toate state din jurul Mării Negre. Totuși liderii Alianței i-au cerut Rusiei să retragă din teritoriile ocupate abuziv, să-și retragă arsenalul militar din Transnistria, să înceteze să mai șicaneze accesul Ucrainei în Marea Azov, să revină asupra recunoașterii regiunilor georgiene, Abhaziei și Osetiei de Sud, ca state independente.

Pentru a fi eficiente aceste cereri trebuie însoțite de metode de retorsiune. Sancțiunile lumii democratice împotriva Rusiei au avut un efect esențial, acela de opri Moscova să-și continue asaltul asupra Ucrainei în 2014, când a fost anexată Crimeea, dar nu au convins-o să dea înapoi.

Sancțiunile au plafonat creșterea economică anuală a Rusiei la 0,3%, față de media globală de 2,3%, ceea ce per total înseamnă că Rusia a pierdut 50 de miliarde de euro anual.

În pachetul de sancțiuni intră și mari companii sau bănci rusești, care nu mai pot primit credite din UE sau spațiul occidental, dar și înalți oficiali sau oligarhi, care nu mai sunt primiți în statele vestice. Dar, aceste sancțiuni nu vor fi cu adevărat eficiente dacă nu prevăd măsuri de verificare a spălării de banilor și de înghețare a bunurilor deținute de persoane sau companii implicate în astfel de acțiuni de spălare a banilor și în ofensiva împotriva Ucrainei prin încălcarea dreptului internațional.

Rusia nu face, deocamdată, niciun pas în spate și nici nu are intenția să cedeze pârghiile de presiune pe care le are în zona Mării Negre, adică enclavele smulse de la statele care și-au dobândit independența odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice. E singura soluție prin care Federația Rusă poate opri drumul spre NATO al Georgiei și al Ucrainei. Una dintre condițiile esențiale pentru primierea unui stat în Alianța Nord Atlantică este absența problemelor cu vecinii. Pe scurt, nicio țară care are nerezolvate chestiuni legate de frontieră nu poate deveni membru NATO. De ce? Pentru că un eventual conflict ar implica întreaga Alianță, potrivit Articolul 5 al Tratatului NATO:

Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor părților și, în consecință, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, recunoscut prin art. 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite, va sprijini partea sau părțile atacate, prin realizarea imediată, individual și împreună cu celelalte părți, a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, în vederea restabilirii și menținerii securității în spațiul Atlanticului de Nord

Rusia știe că Georgia sau Ucraina ar putea fi primite în NATO doar dacă cele două renunță de bună voie la spațiile controlate de Moscova: Ucraina la Donbas și Crimeea, iar Georgia la Abhazia și Osetia de Sud. O astfel de renunțare este considerată nedreaptă la Kiev și la Tbilisi, la fel și la Chișinău, care argumentează că și pe partea cealaltă a Nistrului trăiesc cetățeni moldoveni.

În aprilie 2008 la Summit-ul NATO de la București, Georgia și Ucraina nu au fost incluse în programul de pre-aderare, dar Statele Unite le-a încurajat pe această direcție. Apoi, în același an în august, Rusia a invadat Georgia, fără să primească niciun fel de ajutor din partea Occidentului. Acesta a fost un punct de inflexiune, scrie Robert D. Kaplan, amintind că de partea Statelor Unite și UE era atunci și Azerbaidjanul, bogat în resurse energetice, care operează de la Baku o rețea de conducte construite să ocolească Rusia și să ajungă print Turcia spre Marea Mediterană: „Dar azerii musulmani au văzut cum au abandonat în 2008 americanii Georgia – o națiune creștină la vreme de ananghie - și și-au dat seama că nu se mai putea avea încredere în Washington în momente de criză, chiar dacă azerii înșiși continuau să-i deteste pe ruși”. Kaplan descrie și cealaltă parte, argumentând că Azerbaidjan nici în Rusia n-ar trebui să aibă încredere: „rușii vând acum arme azerilor, chair dacă iau drept sigură alianța cu armenii. La sfârșitul anilor 1970, Moscova și-a parasite aliatul Somalia în favoarea dușmanului său suprem, Etiopia, pentru că aceasta din urmă era o țară mai bogată și mai populate. Moscova – crede analistul american-ar dori să facă un schimb similar în Caucaz părăsind Armenia pentru Azerbaidjan. Dar nu poate încă, din moment ce situația este de fapt mult mai complicată”. (Robert D. Kaplan, Revenirea lumii lui Marco Plolo. Război, strategie și interese americane în secolul XXI, Humanitas, București, 2019, traducere Irina Manea)

Această permutare pare să aibă loc pas cu pas, fiindcă anul trecut, acordul de încetare a focului din Nagorno-Karabah, semnat după șase săptămâni de confruntări violente a demonstrat că azerii au câștigat războiul, deși rușii promiseseră ajutor armenilor. Azerbaidjanul a recuperat, practic, zone pe care nu le mai controla de aproape 30 de ani. Enclava Nagorno-karabah este populate majoritar de etnici armeni, dar este recunoscută pe plan internațional ca parte a Azerbaidjanului.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG