Odată încheiate alegerile europene, vine acum rândul luptei pentru controlul principalelor instituții din UE.
Ca întotdeauna, o dată la fiecare cinci ani, vom asista în următoarele săptămâni la o înfruntare între Parlamentul European, pe cale de a se închega în forma sa nouă, și statele membre, cele 27 (Marea Britanie, cu toate că a organizat alegeri, nu se află într-o poziție de a-și face auzită vocea în vreun fel).
Trebuie spus că principalele funcții importante din fruntea instituțiilor europene sunt întotdeauna negociate la „pachet”, iar nu fiecare separat. Vor trebui aplicate, în acele negocieri, mai multe grile de repartizare extrem de importante: pe grupuri politice (PPE, socialiști și liberali în primul rând), apoi o repartizare geografică, nord-sud, est- vest (în actualul dispozitiv, estul e reprezentat de președintele Consiliului, polonezul Donald Tusk), sau de gen (șefa diplomației UE a fost în ultima Comisie italianca Federica Mogherini).
Principalele funcții care vor trebui repartizate sunt: președintele Comisiei Europene, cel al Consiliului, cel al Parlamentului UE, apoi Înaltul Reprezentant pentru politică externă (Mogherini actualmente) și guvernatorul Băncii Centrale Europene.
În acest moment italienii sunt supra-reprezentați...
Pentru a da un exemplu, în acest moment italienii sunt supra-reprezentați: nu doar Federica Mogherini, dar și președintele Parlamentului European a fost un italian (Antonio Tajani), dar și cel al Băncii Centrale Europene (Mario Draghi). Este de neconceput ca Italia lui Matteo Salvini să mai poată beneficia de o așa supra-reprezentare în instituții.
La fel, funcția de șef al diplomației UE (Înalt Reprezentat) a fost ocupat, de un deceniu de când există de două femei nominal socialiste: britanica laburistă Catherin Ashton și Mogherini. Ea ar trebui acum să revină, probabil, unui bărbat din alt grup politic și, de preferință, care ar poseda un minimum de competențe (Catherine Ashton nu vorbea nici măcar franceză).
Va trebui apoi moderată permanenta înfruntare dintre guverne și Parlamentul European, singura instituție cu membri aleși. Guvernele nu vor să repete eroarea din 2014, când au permis Parlamentului, în virtutea unei clauze nu foarte clare din Tratatul de la Lisabona, să numească președintele Comisiei Europene în funcție de ponderea principalelor grupuri politice din Parlament. Este așa numitul sistem de Spitzenkandidaten, de câte un candidat provenit din fiecare din grupurile politice. Potrivit acestui sistem, grupul politic transnațional cu cei mai mulți membri este cel care preia automat președinția executivului european (Comisia).
Problema: potrivit acestui sistem, președinția Comisiei ar trebui să-i revină automat unul politician din PPE. Actualul candidat al grupului este ștersul fost eurodeputat german Manfred Weber, care n-a ocupat niciodată o funcție în vreun guvern al țării lui. În fața lui, cu forțe noi – socialistul olandez Frans Timmermans, fost ministru de externe al Olandei și vicepreședinte al actualei Comisii.
De altfel, o cină de lucru este prevăzută marți seara la Bruxelles, când cei 27 vor face bilanțul alegerilor europene și vor evoca chestiunea numirilor în principalele posturi. Emmanuel Macron a făcut deja cunoscut că l-ar vedea în fruntea Comisiei pe francezul Michel Barnier, actualul negociator pentru Brexit cu Marea Britanie. Un avantaj major al lui Barnier este că și el provine din grupul parlamentar PPE.
Se așteaptă așadar o lungă perioadă de negocieri care ar putea face ca echilibrul între instituțiile europene să fie diferit de cel anterior.
