Linkuri accesibilitate

FNT 2018: „Migraaaanți, prea suntem mulți în aceeași barcă!”, de Matei Vișniec


Scenă din spectacol

O lecție de anatomie social-politică a lumii de azi.

„Trăim într-un supermarket,” cum spune un personaj, și toți vor să vină la cumpărături aici. Nu e de mirare că se fac cozi la intrare. Că „bărcile sunt prea mici” pentru mulțimile care dau năvală.

Una dintre cele mai mari provocări ale etosului umanist european (și nu numai) este cea a migrației. Românii, cei mai mari furnizori de refugiați din lume, înaintea Siriei chiar, sunt opaci la această temă și, conform sondajelor de opinie, sunt în proporție covârșitoare, împotriva primirii de imigranți. În contextul recrudescenței populismelor și neaoșismelor de toate felurile, tema a fost suficient de politizată și la noi, astfel că subiectul piesei poate stârni nevralgii unora și aplauze îndelungate altora.

Realitatea, constată Vișniec, e că emigranții aduc beneficii. Nu pentru mulți, e drept, dar profitul este mare și de toate felurile. Primii care beneficiază sunt, evident, cei care organizează transporturile. Sunt bine organizați, au învățat strategii infailibile, rute de salvare. Mai întâi în Lesbos, apoi în Grecia continentală, sau Turcia, sau Italia... Au niște barje de maxim o sută de persoane din care lasă emigranții undeva, la câteva sute de metri de țărm, în bărci pneumatice să-i pescuiască paza de coastă.

Cel mai important e telefonul, le spune șeful. Dacă vine cineva și-ți spune: Ce vrei să dai ochiul sau telefonul? să nu eziți, îi dai ochiul. Pentru că telefonul este singurul act de identitate. Călăuza le dictează emigranților un număr, unul singur, cel al pazei de coastă. Când se apropie vaporul care patrulează apele teritoriale, migranții trebuie să arunce motorașul bărcii în mare, să nu mai poată fi întorși din drum. Înainte de a se îmbarca, firește, nici nu mai trebuie să spunem, trebuie să-și ardă actele de identitate.

Nu au decât ce poartă pe ei. Și, mai ales în ei: frica, în principal, coșmarul unei țări în flăcări sau în faliment. Apoi speranțele, dorul și mânia. Toți trebuie să spună că vin din țări în război pentru că altminteri europenii îi vor trimite acasă. Să pretindă că sunt sirieni, sau eritreeni, sau algerieni, sau somalezi... Nici nu e greu, e plină harta de găurile negre ale gloanțelor.

Ghizii și organizatorii de transporturi câștigă din transport toată agoniseala de-o viață a emigranților. Uneori, când se strecoară unii fără să cotizeze, trebuie să-i arunce în apă. Iar dacă nu știu care sunt aceea, iau surplusul la întâmplare. „Aveți veste de salvare, rezistați 24 de ore, vin înapoi și vă iau”- le spune șeful. Nu-i va mai găsi. Marea e mare, iar vestele de salvare sunt cumpărate la preț de dumping, pentru că asta și sunt, niște gunoaie.

Odată ce intri cu ele în mare, se îmbibă cu apă și te trag la fund. Sunt niște morminte portocalii. Profită, de asemenea, traficanții de carne vie. Copiii, mai ales, sunt la mare căutare. Dacă ai copii, ține-te de ei pentru că pe ei nu-i expulzează nimeni, așa sunt sfătuiți emigranții. Oamenilor maturi, în schimb, toți le caută nod în papură. Zeci de mii de copii emigrați au dispărut în ultimul an. Uneori la țărm nu le mai ajung decât păpușile de pluș împinse de maree.

Mai profită de emigrație, ne spune Vișniec, industria de securitate. Imigrația ilegală este o nesecată sursă de inspirație pentru inventatori. De pildă, dispozitivul care identifică bătăile de inimă ale imigranților ilegali. Prinde totul pe o distanță de treizeci de metri: le vizualizează ritmul cardiac și poate spune chiar ale cui sunt bătăile: ale unui copil, ale unei femei... Sau bulele de sârmă ghimpată personalizate. De diferite forme, cu un design atrăgător. Se livrează la domiciul. Se asigură încarcerarea și descarcerarea. De emigranți profită, de asemenea, și revoluționarii de profesie care propun desființarea instituțiilor europene, a granițelor, pentru o revoluție a iubirii, un umanism erotic și migrant (o ironie, cu siguranță, la adresa celor care se transformă în funcționari ai empatiei, roboți ai sensibilității...)

Dar cel mai mult profită politicienii care își modulează discursurile pline de platitudini sentimentale după sondajele de opinie și profitul electoral. Desigur, toate bunele intenții tot la rulourile de sârmă ghimpată ajung, dar ce efort depun să adapteze totul la drepturile universale ale omului și la Charta Europeană, să respecte corectitudinea politică.

De partea cealaltă este mulțimea mută. A emigranților, în primul rând. Elihu, de pildă, pentru a supraviețui, trebuie să-și vândă un rinichi. Este tentat de un diavol a cărui logică invocă generozitatea și altruismul Domnului care i-a dat două mâini, două picioare, doi rinichi, doi ochi pentru a putea fi, la rândul său, generos cu alții. Iar ca să-și aducă familia și-a sacrificat un ochi care le-a adus o sumă frumușică, douăzeci de mii de dolari - lui și diavolului său tentator. Ultimul sacrificiu este jihadul. Din solidaritate cu frații săi de credință să-și sacrifice una dintre vieți pentru că Domnul i-a dat două: una pe pământ, cam mizerabilă, și alta în Paradis, unde-l așteaptă 77 de fecioare. Tot de partea celor care pierd cu fiecare val de apă și de emigranți sunt locuitorii insulelor grecești, excedați de numărul noilor sosiți dar și de cel al morților. Ar trebui ca politicienii ăia, spune un nefericit de pe Lesbos, să stabilească și o cotă de preluare a înecaților, nu numai a imigranților. Pentru că, altminteri, nu mai prididesc să-i îngroape și ce era cândva insula iubirii s-a transformat în insula morții.

Piesa este compusă așadar, din secvențe, niște pete de culoare și piese de mozaic prinse împreună de logica imbatabilă a banilor, abuzurilor și puterii, pe de-o parte, și a spaimei și speranței, pe de altă parte. Nu e piesa unui singur personaj și nici nu are personaje secundare. Sunt cu toții un element important al acestei tragedii umane. Textul ar părea pe alocuri tezist și simpluț, de un ton factice și de un sarcasm caricatural, dacă nu ar veni ca o mănușă regizorului Zakariás Zalán și colectivului teatrului Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc.

Romania, FNT 2018 Migraaaanți, prea suntem mulți în aceeași barcă!, foto Andrei Gîndac
Romania, FNT 2018 Migraaaanți, prea suntem mulți în aceeași barcă!, foto Andrei Gîndac

Câtă risipă de inventivitate și creativitate, ce mobilizare și sincronizare exemplare! Sala Studio a Teatrului Național are geometrie variabilă: cu ajutorul unui sistem mecanic rândurile și gradenele laterale pot fi deplasate, transformându-se dintr-o sală italiană sau elisabethană, într-o arenă. Pentru piesa lui Vișniec, sala a avut forma arenei ceea ce a dat un sentiment de participare și, deopotrivă complicitate între public și trupa de actori. Dar nu se joacă doar în arenă, ci și în podul sălii, prin spatele rândurilor. Scena devine întreaga sală și, pare-se, chiar și exteriorul ei. Artiștii se amestecă printre spectatori și uneori chiar spectatorii înșiși devin actori. Piesa se constituie din aceste cioburi de realitate uneori violentă, alteori paradoxală și zăpăcitoare, iar dialogul permanent cu audiența accentuează sentimentul de participare și de urgență al subiectului. Cele trei prezentatoare de la Salonul de inventică și sârmă ghimpată apar mereu în scenă dansând ca niște cadâne și rostindu-și robotic textele publicitare, peste rândurile de scaune sunt aruncați pasagerii clandestini, discursurile sforăitoare sunt rostite de pe o scenă improvizată în ultimele rânduri ale sectorului central și sunt însoțite de proiecții video și lumini stroboscopice, ghizii ne aruncă și nouă spectatorilor cărți de vizită, poate vrem să apelăm la serviciile lor, iar către finalul piesei, după o grotească paradă a modei cu costume făcute din saci de plastic și resturi menajere, sunt aruncate pe scenă (în arenă) mii de telefoane celulare aduse de apă la țărm. Sunt telefoanele acelea, mai importante ca ochii, urechile, și chiar viața emigranților.

Așadar, rețeta un spectacol de neuitat: o miză mare cât lumea civilizată, o piesă-manifest și o trupă bine sudată de profesionalismul ei și de viziunea sigură a unui regizor inteligent și inventiv.

Teatrul „Tomcsa Sándor”, Odorheiu Secuiesc

Elihu, migrant 4 :Jakab Tamás

Traficantul, traficant copii 1, traficant 1, migrant 1 : Barabás Árpád

Înaltul responsabil politic (poate președintele unui stat european), fată 5, patroana, migrant 7: Bekő-Fóri Zenkő

Migrant 2: Boda-Szász Kriszta

Bărbatul, migrant 12 : Dunkler Róbert

Coach-ul gândirii politice corecte (consilierul), migrant 6 :Esti Norbert

Prezentatoare de la salonul sârmei ghimpate 3, fată 3, traducătoarea, profesoara de limba germană, migrant 8 : László Kata

Prezentatoare de la salonul sârmei ghimpate 2/ fată 2/ femeia bătrână/ migrant 5 : Márkó Eszter

Nevasta, fată 6, migrant 9 : Mezei Gabriella

Ayub, Ali, traficant 3, migrant 13 : Pál Attila

Fehed, groparul, traficant 2, traficant copii 2, migrant 3 : Szűcs-Olcsváry Gellért

Omul care surâde continuu, travestitul, migrant 11 : Tóth Árpád

Prezentatoare de la salonul sârmei ghimpate 1, cântăreața, dansatoarea cu voal, fată 1, migrant 10: Pál-Varga Márta

Prezentatorul : Kudelász Nóbel

Regia : Zakariás Zalán

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG