Wolfgang a fost sortit să fie cu Fabiana. Tatăl lui, star rock al cărui ultim spectacol a fost propria moarte, le-a pecetluit destinul comun cu câteva cântece de mare succes despre iubirea absolută, profundă, eternă. Din melasa acestor cântece s-au născut emoțiile lui Wolfgang. Și, imediat după ce în familia vecinilor proaspăt mutați în cartier s-a născut Fabiana, faimosul rocker a prevăzut (tot cântând) că fiul lui și fata vecinilor vor avea o legătură care va dăinui pentru totdeauna. „Se vor putea juca împreună în beci,” prorocea el. Vor fi împreună mereu. Sau, cel puțin, cât va rezista în colecția bijutierului discul de platină al tatălului amanetat de mamă să plătească datoriile.
Povestea celor doi nu a fost nici inventată de Yannis Mavritsakis și nici contrafăcută de onirismul suprarealist al lui Radu Afrim. Undeva, în cutele ei, istoria lui Wolfgang pornește de la un caz real, punctual și este mai cutremurătoare decât orice reprezentare artistică. Este vorba despre cazul lui Wolfgang Priklopil care a răpit o fetiță din vecini pentru că voia să se bucure doar el de tinerețea și frumusețea ei. Drept casă, a făcut un bunker în subsol unde fata și-a dus viața vreme ce câțiva ani. Devenise sclava lui sexuală și în vreme (a fost captivă timp de opt ani) s-a atașat maladiv de cel care o răpise pentru a avea cu cine să se joace. Ca să vedeți că, fie și post festum, Norman Bates există.
Wolfgang este sociopat. Mai precis contactele lui cu societatea țin de patologie. Îl trădează chipul rigid: empatia lui este ca și inexistentă. Dacă ajunge printre oameni, stă mai mult cu spatele. Mai degrabă îi evită. Își reprimă sentimentele. Sexualitatea sa e aberantă, deviantă, abisală. Preocuparea lui principală este să sape o vizuină în beci. O sapă cu tenacitatea prădătorului care pregătește cuibul conjugal. O prelungire infernală a subsolului casnic. Își caută tatăl sau pur și simplu își sapă celulă unde să-și consume nebuniile sexuale? Este o groapă reală unde vrea să-și țină ascunsă comoara sau una imaginară, în propriul subconștient, unde să-și înmormânteze pulsiunile pedofile, necrofile și sadice? Sau poate că toate la un loc. Sau poate că moștenise mitocondrial frica mamei lui și voia să se ascundă de o societate bestială, teratologică. El spune că va crește acolo nutrii, dar nutriile sunt animale acvatice și nicidecum nocturne. Apa însă este despărțitoare de lumi iar în beciul casei, Wolfgang nu poate săpa decât un puț - poate pentru a lega lumile între ele. Are și posibilitatea creșterii păunilor acolo căci păunii sunt în tradiția creștină simbol al imortalității iar coada sa simbolizează cerul cu constelațiile sale.
Vecinii lui, părinții Fabianei, mult prea ocupați cu propriul lor coșmar cotidian (ambii îngropați în propriul subsol existențial), nu bănuiesc care e trofeul la care aspiră Wolfgang. Văd mai degrabă în el un substitut, o proteză a propriei umanități descompletate. Pentru tatăl Fabianei Wolfgang este un potențial competitor și o piatră de încercare a propriei masculinități...
Iar pentru mama ei, contabil la fabrica de conserve și fostă speranță a baletului mondial, este un copil surogat, păpușă cu care se juca de-a baletul. După dispariția Fabianei, tatăl găsește un desen în care Wolfgang este reprezentat ca un lup. Sau poate că nu e el... poate că e doar spaima de necunoscutul ascuns în gardul viu casei.
În felul lui sucit și criptic, Wolfgang i-a dat de înțeles Fabianei că timpul ei e măsurat atunci când i-a oferit un ceas în schimbul celui furat de niște derbedei. Era un fel de a-i spune că vrea să împartă timpul cu ea. Până vor devenit un corp comun, spune el. Vrea s-o însămânțeze în pământul reavăn din beci, floarea lui personală de care se va bucura doar el. Și pentru ca ea să stea acolo cuminte și înfricoșată inventează o catastrofă globală, un război de ale cărui dezastre o apără ținând-o în beci.
O vizitează uneori îmbrăcat în haine soldățești, cu aer de erou necunoscut. Îi face statistica morților și a prăpădului. Îi povestește cum i-au murit părinții, prietenele, colegii, tot orașul. O hrănește sporadic cu conserve de fasole și o spală umplând-o simbolic de sângele unei răni produse, zicea el, de un șrapnel. E jucăria lui preferată și n-o arată niciunui prieten.
O dragoste maladivă, o idee fixă și mortală care o usucă pe picioare pe Fabiana. Uneori o scoate la soare (? sau poate că doar la lumina becului din pivniță, bec pe care amenință că-l va sparge, s-o pedepsească). Însă în canibalismul său sentimental, în imaginarul său monstruos, Wolfgang o consideră pe Fabiana singura persoană care-l umanizează, care îmblânzește lupul din el.
În cele din urmă, familia vecinului se destramă. Nu că ar mai fi fost ceva de apărat: soția devenise alcoolică de mai multă vreme și nu mai dansa decât la petrecerile din grădină, unde prietenii soțului se ghiftuiau cu mititei și bere. Odată ce Fabiana dispare, nici ea nici soțul nu mai speră s-o găsească iar viața de cuplu de golește de sens.
Ea pleacă undeva, într-un oraș mai mare, să i se piardă urmele. Nici soțul nu mai stă mult: vinde casa unei familii cu alți copii. Fabiana, dependentă acum de războiul imaginar și de eroul vieții ei, invincibilul Wolfgang, e geloasă că abia instaurată pacea, în casa părinților ei morți (căci așa îi spusese Wolfgang) veniseră alți copii. S-ar putea ca protectorul ei s-o abandoneze, așa, necoaptă dar trecută, o tânără bătrână, un mort viu, pentru a se bucura de prospăturile din vecini.
Fabiana este descoperită în subsol de prietenul lui Wolfgang a cărui viață a mers banal înainte: se căsătorise, avea un copil și voia să-l invite pe Wolfgang la botez. Acesta află că secretul lui a ieșit la iveală și fuge cu mașina și cu fantoma tatălui după el numai pentru a fi executat de poliție. Fabiana e scoasă în lumina reflectoarelor și a blitzurilor numai pentru a descoperi că nu înțelege nimic din lume. Că și de ar fi fost cu adevărat un război lumea nu s-ar fi putut schimba mai mult iar ea nu ar fi fost mai înstrăinată. Este folosită ca obiect de prestigiu (știi, fata care a fost ținută în subsol de Wolfgang) până când e uitată. Se poate dedica obsesiilor sale: se duce periodic în casa lui Wolfgang unde oficiază un dans sexual ca o preoteasă lascivă la altarul mașinii. Wolfgang o admiră prin lunetă.
În regia imaginată de Radu Afrim, decorul joacă propriul rol, uneori în continuarea celui jucat de personajele umane, alteori de sine stătător, paralel și complementar. Casa lui Wolfgang este asemeni proprietarului: modulară, compusă din piese de mobilier sau aparatură electronică. Compartimentele se deschis și se închid cu zgomot. Etanș.
Dincolo de ușa frigiderului sau a aragazului se află istoriile lui personale. Chiar și tatăl stă undeva, la baza existenței cotidiene a lui Wolfgang, într-un sicriu de sticlă din care are ieșiri episodice, contrapunctând parodic acțiunile fiului, glazurându-le cu sentimente și concepte prefabricate. Intră la loc cu pompă: Atenție, se închid ușile! Wolgang îl lasă uneori să iasă, ca duhul din sticlă, mai ales când vrea sfaturi de viață. Mecanismele existenței lui se află în detaliile casei expuse anatomic pe scenă: în geometria ei ambiguă, în dulapul unde stă mama lui, creatură aflată și ea pe marginea dintre lumi, înfricoșată. (Uneori stă pe margine și-și scutură țărâna din pantofi.) La loc de cinste, în mijlocul scenei se află mașina preferată a tatălui care se transformă în poarta către subsol (i.e. iad) acolo unde Wolfgang își sapă vizuina.
Luneta mașinii devine ecranul celulei ocupate de Fabiana și de viața ei vegetală (într-o scenă excepțională, încercând să iasă, ea desenează cu mâinile vitralii verzi pe geamurile mașinii). Prin capota mașinii își mai bagă uneori capul tatăl lui Wolgang s-o adulmece, s-o admire. Era mașina preferată a tatălului, o mașină vintage (de fapt un Trabant) ale cărei stopuri mai mereu aprinse par uneori sclipirile fosforescente ale Cerberului de pază la intrarea în infern.
Radu Afrim ne oferă o piesă hipnotică și halucinantă, în care iubirea și frica devin arme letale. N-ar fi prima dată când iubirea este asociată cu moartea, ba chiar pare cam clișeistic, dar acestora li se asociază un complex semnatic și simbolic ramificat și stratificat. Uneori le vedem în oglinda sufletească a lui Wolfgang: deformate, multiplicate, labirintice ca și el. Straniu e că, la sfârșitul piesei, începi să înțelegi ceva din acest sentiment cataclismic. Este îmbrățișarea care aneantizează obiectul iubit, îl distruge, îi fură energia și aura.
La urma urmei, și sămânța trebuie să-și distrugă învelișul, să se devore, să dispară pentru a rodi. Afrim a găsit în trupa Teatrului Tineretului din Piatra Neamț materia potrivită pentru această metaforă. Remarcabil a fost Andrei Merchea Zapotoţki (tatăl lui Wolfgang), actor de un comic tragic total, talentat și volatil. Excelenți și Fabiana (Cătălina Bălălău care-și maturizează jocul de-a lungul piesei, parcă își intră în rol abia după ce este încarcerată) și Wolfgang (Florin Hriţcu al cărui rol îi cere pe alocuri performanțe de-a dreptul atletice).
Este un teatru care ne mai oferă o probă (alături de Mamă, mi-am pierdut mâna!) că a revenit la turația maximă din perioada anilor 70-80 și că ne mai putem aștepta la mai mult. A fost o plăcere și voi mai pofti și altă dată.
Wolfgang
după Yannis Mavritsakis
Distribuţia: Cătălina Bălălău (Fabiana), Florin Hriţcu (Wolfgang), Andrei Merchea Zapotoţki (fantoma tatălui), Mircea Postelnicu (vecinul), Loredana Grigoriu (mama lui Wolfgang), Emanuel Becheru (Prietenul lui Wolfgang), Cristina Mihăilescu (Femeia), Valentin Florea (Bijutierul), Sabina Brânduşe (mama Fabianei).
Regia şi universul sonor: Radu Afrim
Traducere: Doru Mareş
Decor: Romulus Boicu
Costume: Erika Márton
Versuri: Andrei Merchea Zapotoţki
Asistent de regie: Rareş Moldoveanu
