Linkuri accesibilitate

Geneza comunismului românesc (XXV)


Sovietul soldaților din Petrograd, 1917

Lovitura de stat bolșevică și drumul spre totalitarism în Rusia, 1917-1918

După revoluția din februarie 1917, problemele interne ale Rusiei – de natură politică, socială și etno-națională – s-au agravat. În același timp, războiul cu Puterile Centrale continua.

Puterea a cunoscut o fărămițare accentuată. Se constituiau sindicate, soviete în întreprinderi, pe ramuri profesionale, în unitățile militare. Muncitorii, țăranii, soldații și marinarii se radicalizau. Grevele, protestele erau prezente pretutindeni în orașele din Rusia. Rezoluțiile pe care diferite grupuri le emiteau erau văzute ca având autoritatea unor legi. În același timp, era vizibilă organizarea paramilitară și înarmarea multor structuri asociative.

La vârf, puterea era împărțită între Guvernul Provizoriu și Sovietul Deputaților Poporului. Mânat de bune intenții, luând măsuri în sensul liberalizării și democratizării vieții publice, potrivit modelului occidental, Guvernul se temea de Sovietul Deputaților, o structură formată mai ales din oameni proveniți dintre muncitori, țărani și soldați, al căror comportament era la limita anarhiei.

În primele șase luni de după abdicarea țarului, cele mai importante formațiuni politice deveniseră cele de orientare socialistă, în special ale menșevicilor și eserilor (socialiștii revoluționari). Deși mult mai slabi decât menșevicii și eserii, bolșevicii au înregistrat o creștere accelerată a importanței lor în societatea rusă între martie și octombrie 1917. În economia textului de față, voi insista îndeosebi asupra acestui curent politic.

Vladimir Ilici Lenin deghizat, 1917
Vladimir Ilici Lenin deghizat, 1917

Apăruți în mijlocul mișcării socialiste ruse, bolșevicii au avut o influență redusă până la Primul Război Mondial, în pofida faptului că erau vocali, adepți ai acțiunilor politice radicale. Vladimir Ilici Lenin – principalul lider bolșevic – s-a aflat practic în exil de la începutul secolului XX, cu o scurtă pauză în 1905-1906, când a fost în Rusia. El a revenit în țară în aprilie 1917. Implicarea Germaniei în ajungerea lui Lenin în Rusia este o realitate confirmată din surse documentare încă din anii 1950. Germanii urmăreau destabilizarea Rusiei, scoaterea acesteia din război și încheierea unei păci favorabile în Est, care să le permită apoi concentrarea pe câștigarea războiului contra Aliaților occidentali. Revoluționar de profesie, Lenin avea propriile obiective, iar pentru asta era necesară prezența sa în preajma centrelor de decizie rusești, la Petrograd.

Lenin a redactat un program în zece puncte, așa-numitele Teze din aprilie. El avea în vedere să șubrezească guvernul provizoriu, să-i marginalizeze pe menșevici, muncitorii să fie înarmați, întreaga putere să revină sovietelor, încheierea păcii în cel mai scurt timp. Scopul final era preluarea puterii de către bolșevici. Aceasta reprezenta o rupere față de concepția tradițională social-democrată. Etapa „revoluției burgheze” urma să fie practic depășită înainte de a se consuma și trebuia să se treacă imediat la „revoluția proletară”. Radicalismul lui Lenin se plia astfel pe radicalismul întâlnit în zone tot mai extinse ale vieții politice și sociale din Rusia.

În pofida intransigenței discursive, tulburările la Petrograd, de la începutul lunii iulie 1917, provocate de bolșevici, au arătat un Lenin ezitant, nepregătit să preia puterea. Însă ulterior liderul bolșevicilor avea să se pregătească pentru o lovitură armată, care să-i permită să pună mână pe fructul dorit: puterea politică.

Guvernul provizoriu a fost condus între februarie-iulie 1917 de prințul Gheorghi E. Lvov, care se sprijinea pe o alianță între cadeți (membrii Partidului Constituțional Democratic, de orientare liberală), menșevici și eseri. În contextul deteriorării vieții politice și sociale, prințul Lvov a demisionat.

Aleksandr Kerenski
Aleksandr Kerenski

Locul său în fruntea guvernului a fost luat de Aleksandr Kerenski, un avocat socialist, care în vechiul cabinet fusese ministru de război. În pofida imaginarului său revoluționar, inspirat mai ales din ceea ce se întâmplase la cumpăna secolelor XVIII-XIX în Franța, și a convingerilor democratice, noul premier era depășit de problemele cărora trebuia să le facă față. Rivali politici, Kerenski și Lenin aveau în comun doar originea: ambii se născuseră în orașul Simbirsk, pe Volga.

Credibilitatea guvernului Kerenski s-a deteriorat rapid. Și prim-ministrul de la Petrograd, și membrii cabinetului său se simțeau obligați să continue războiul de partea Aliaților. Ofensiva din Galiția, din iulie 1917, a început bine pentru ruși, însă contraofensiva Centralilor a provocat pierderi grele în oameni și materiale pentru armatele ruse. Curentul în favoarea încetării războiului se extindea în Rusia și devenea un mediu propice de manifestare pentru pescuitorii în ape tulburi.

Kerenski a intrat în conflict cu ministrul de război, generalul Kornilov, care în septembrie 1917 a încercat o lovitură de stat, menită, în viziunea acestuia, să pună ordine în Rusia, să restabilească disciplina militară, să desființeze sovietele și să scape de Lenin și de bolșevici, văzuți ca „spioni germani”. Kerenski a dejucat puciul, cu ajutorul sovietului din Petrograd și al bolșevicilor. Exceptând victoria de moment, conflictul a slăbit de fapt autoritatea guvernului.

Rusia începea să fie cuprinsă de anarhie. Soldații dezertau de pe front sau din unitățile din interior, moșiile erau atacate, conacele devastate, iar proprietarii uciși uneori, muncitorii preluau controlul asupra fabricilor, minoritățile etnice solicitau o autonomie lărgită sau chiar independența teritoriilor în care locuiau.

Deși ieșiseră prost în urma tulburărilor pe care le provocaseră în iulie 1917 la Petrograd, bolșevicii își recăpătau, la începutul toamnei aceluiași an, din capitalul politic și începeau să crească în ochii unei părți a publicului. Ei aveau să câștige majoritatea în sovietele din Petrograd, Moscova, Saratov, Riga etc. Sloganul populist al lui Lenin – „Toată puterea în mâna sovietelor!” – era menit a le crește bolșevicilor influența și a le permite controlul asupra consiliilor; s-a apelat inclusiv la manipularea regulilor de intrare în aceste structuri. Pâine, pace și pământ erau marile promisiuni pe care bolșevicii le făceau locuitorilor Rusiei, cu un remarcabil potențial mobilizator în contextul crizei alimentare, războiului și foamei de teren agricol a unei populații preponderent rurale.

Aflat într-o ascunzătoare din Finlanda, Lenin trimitea scrisori către membrii Partidului Bolșevic, în care susținea necesitatea preluării puterii printr-o lovitură armată. Unii dintre tovarășii săi, în mod deosebit Grigori Zinoviev și Lev Kamenev, nu-i împărtășeau entuziasmul. Rivalitățile nu lipseau nici în interiorul acestei grupări radicale. Lenin era convins că atunci era ocazia pentru ca revoluția din Rusia să ia o traiectorie bolșevică. Lovitura de stat bolșevică a fost gândită de Lenin, care credea că pentru punerea ei în practică era nevoie de o forță redusă, însă bine înarmată, disciplinată și hotărâtă. Cel care s-a ocupat de punerea în practică a fost Lev Troțki, care în vara anului 1917 trecuse de la menșevici la bolșevici.

Lev Troțki
Lev Troțki

Învățând din eșecul înregistrat în iulie 1917, bolșevicii au preluat puterea la Petrograd în urma unei lovituri de stat, la 25 octombrie/7 noiembrie 1917. Palatul de Iarnă a fost ocupat de adepții lui Lenin fără nicio ripostă semnificativă, iar membrii guvernului provizoriu au fost reținuți. Jafurile și distrugerile au însoțit ocuparea Palatului de către puciști. În zilele următoare, în mai multe locuri din Rusia s-au înregistrat confruntări între susținătorii bolșevicilor și cei ai guvernului Kerenski. Cei dintâi au câștigat. Nu exista în acel moment nicio forță serioasă, organizată, capabilă să se opună bolșevicilor.

După un deceniu, Serghei Eisenstein a regizat o „reconstituire” cinematografică a loviturii de stat bolșevice în Octombrie: zece zile care au zguduit lumea. Eisenstein se baza pe cartea lui John Reed (1919), jurnalist și activist comunist american, care asistase la evenimentele din Petrograd. Filmul avea să fie utilizat de atunci încolo pentru a ilustra imaginea canonică privitoarea la ajungerea bolșevicilor în fruntea Rusiei. Propaganda de partid era prezentată drept sursă a istoriei „adevărate”. Evenimentul a început să fie cunoscut cu un nume menit să promoveze, să impună punctul de vedere bolșevic: Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Cum s-a observat ulterior, ceea ce se întâmplase atunci nu era nici mare, nici revoluție, nici socialistă. După introducerea calendarului gregorian în locul celui iulian, nici măcar celebrarea evenimentului nu avea loc în octombrie, ci în noiembrie.

Garda roșie a unei fabrici din Petrograd, octombrie 1917
Garda roșie a unei fabrici din Petrograd, octombrie 1917

Dincolo de propaganda răspândită în diverse feluri, este evident că bolșevicii nu au primit mandat pentru preluarea puterii de la o adunare reprezentantivă, nici în urma unei consultări populare. Pur și simplu au înlăturat guvernul provizoriu printr-o lovitură de stat – sau de palat, având în vedere locul unde s-a desfășurat acțiunea principală – și au luat rapid măsuri în vederea extinderii și consolidării propriilor poziții în stat.

Noii deținători ai puterii au marșat pe ideea constituirii unei coaliții de stânga, în care să-i atragă pe eseri și pe menșevici. Ceea ce însemna ieșirea acestora din alianța cu liberalii (cadeții). Menșevicii și o facțiune a eserilor nu au fost de acord cu lovitura de stat a bolșevicilor. Reprezentanții lor au părăsit Congresul Sovietelor din Rusia, care se desfășura chiar atunci la Petrograd. În perspectivă, a fost practic un cadou făcut bolșevicilor, care astfel obțineau toată puterea. Drumul spre dictatură era deschis în Rusia.

Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom) – noul guvern bolșevic – a început să guverneze prin decrete. Congresul Sovietelor avea să fie doar o umbrelă folosită pentru a justifica acțiunile comisarilor bolșevici, cu Lenin în frunte.

A doua zi după lovitura de stat, așadar la 26 octombrie/8 noiembrie 1917, bolșevicii au emis două decrete prin care și-au extins considerabil baza de susținere. Decretul asupra păcii a fost utilizat de bolșevici pentru a-și spori puterea, pentru a demantela structurile de stat favorabile lui Kerenski sau chiar Vechiului Regim, în special în armată. Sătui de anii de război și privațiuni, soldații țărani, majoritari în armata rusă, chiar își doreau pacea și întoarcerea în satele lor, la terenurile care li se promiteau prin Decretul asupra pământului.

Soldați cu o pancartă pe care scrie „Comunism”, Moscova, octombrie 1917
Soldați cu o pancartă pe care scrie „Comunism”, Moscova, octombrie 1917

Lenin și bolșevicii aveau să folosească primul decret și pentru a face export de revoluție în afara Rusiei. Lenin și tovarășii săi credeau că supraviețuirea revoluției în Rusia nu era posibilă fără victoria acesteia în alte țări, în special din Europa, mai ales în cea vestică, industrializată, cu un proletariat puternic.

Alegerile pentru Adunarea Constituantă, din 25 noiembrie 1917, au fost câștigate, cu majoritate simplă, de către eseri. Bolșevicii au permis deschiderea Adunării Constituante la Petrograd, primul parlament ales democratic în Rusia, la 5 ianuarie 1918. Însă după o jumătate de zi au emis un decret prin care au dizolvat Adunarea. Împotriva partidelor etichetate drept „contrarevoluționare” au fost luate măsuri, au avut loc arestări în rândurile activiștilor cadeți, menșevici și eseri de dreapta, a fost interzisă presa opoziției. Pluralismul politic durase cu puțin peste un deceniu în Rusia.

Țara devenea o dictatură, o ideocrație partitocratică (Martin Malia). Partidul Bolșevic preluase puterea prin forță, iar acum urmărea să modeleze, potrivit propriei ideologii, o societate extrem de diversă din punct de vedere politic, social, etnic și religios. Bolșevicii își imaginau că se poate merge mai departe, își doreau extinderea „revoluției proletare” în toată lumea.

Lenin în 1920
Lenin în 1920

Pentru a se menține la putere, noul regim a înființat CEKA (Comisia Extraordinară pe Întreaga Rusie pentru Combatarea Contrarevoluției, Speculei și Sabotajului), o poliție politică nemiloasă, ulterior cunoscută sub alte acronime, GPU, NKVD, MVD, KGB. Teroarea devenea instrument de guvernare și era îndreptată împotriva celor considerați „dușmani ai poporului”: vechile categorii privilegiate, moșierii, industriașii, burghezii, foștii ofițeri țariști, preoții, țăranii înstăriți (culacii), membrii partidelor adverse – cadeții/liberalii, menșevicii, eserii de dreapta etc. Violența instrumentată de partidul-stat însoțea peste tot preluarea „revoluționară” a proprietăților celor vinovați pentru că se născuseră în clasele acum condamnate, pentru că aveau avere sau pentru că erau, în mod real sau imaginar, împotriva bolșevicilor. Anihilarea fizică a „dușmanului de clasă” avea să însoțească în multe locuri procesul de extindere a puterii bolșevice.

În aceste condiții avea să izbucnească războiul civil. Deja profund afectată de anii de război cu Puterile Centrale, Rusia a cunoscut în 1918-1921 confruntări militare extinse și dure între tabere politice ireconciliabile, cu tot ceea ce le-a însoțit: pierderi de vieți omenești, inclusiv numeroase masacre, distrugeri, foamete, mișcări de populație. Bolșevicii aveau să câștige în cele din urmă confruntarea cu adversarii lor. Ceea ce s-a întâmplat între Petrograd și Caucaz, de la Marea Baltică și Marea Neagră până la Pacific nu a influențat doar Rusia. Implicațiile aveau să fie globale și întinse de-a lungul unui secol.

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG