Frământările formării unui nou guvern sunt comentate de Andrei Cornea în Dilema Veche sub eticheta de „coșmar”: un coșmar s-a încheiat (guvernarea Dragnea-Dăncilă), altul stă să înceapă (guvernul minoritar, „de tranziție”, care, după eliminarea din ring a adversarului comun, Partidul Social-Democrat, va declanșa lupta între partidele rămase). „E o lege a naturii și a firii omenești că va izbucni războiul între aliații de conjunctură, fiecare aflat în altă situație și visând altceva, scrie Cornea.
USR-PLUS vrea ceea ce nu se poate practic – alegeri anticipate. Cred că o fac mai puțin din convingere interioară, cât pentru a oferi candidatului la președinție Dan Bârnă un punct de contencios față de președintele Iohannis. Procedând astfel, însă, riscă să rămână alături de guvernare, chibițând continuu și făcând opoziție deopotrivă la opoziție (PSD) și la guvern (PNL). Nu-i văd ieșind cu bine din această încercare”. Apoi, noul guvern va fi pândit din băncile opoziției de PSD, care așteaptă „să revină la putere peste un an. Ceea ce – deloc imposibil – se va putea întâmpla”. Soluția nu e deloc simplă, presupune îndeplinirea prea multor condiții (abilitate + fermitate, flexibilitate tactică + direcție strategică), așa că Andrei Cornea sugerează cu umor pretenții mai mici: „Norocul singur ar fi de ajuns!”
În aceeași revistă, Dilema Veche, Cătălin Ștefănescu se oprește la reflexul mai tuturor românilor ori de câte ori se tulbură atmosfera politică din țară: „ne umplem de lehamite”. „Dacă partidele nu se înțeleg, nu trebuie să te apuce greața imediat și să spui că aici nu mai e nimic de făcut, trebuie să ne facem toți bagajele. Pentru că unii dintre parveniții profesioniști, indiferent de partid, chiar asta urmăresc”. „Oamenii politici dezamăgesc peste tot, nu doar în România”, de unde și îndemnul: trebuie „Să ne informăm, să nu ținem cu ei ca la fotbal. Nu suntem suporteri, ci alegători. Cetățeni. Oameni dotați cu spirit critic”.
Analiza lui Matei Vișniec (de asemenea Dilema Veche) studiază un pic faima Poloniei – admirată în timpul comunismului pentru mișcarea ei de dizidență, pentru Papa Ioan Paul al II-lea. În mod neașteptat, „astăzi, Polonia este arătată cu degetul ca şi cum s-ar îndepărta de valorile occidentale (…) din 2015 încoace, Polonia navighează împotriva curentului”.
Nu suntem suporteri, ci alegători. Cetățeni. Oameni dotați cu spirit critic...
Dar practic condiția actuală a Poloniei nu s-a schimbat decât la suprafață, crede Vișniec: „Polonia a fost un laborator pentru întreaga Europă de Răsărit la ora la care voia să se desprindă de comunism, şi este şi acum, când vrea să se desprindă de capitalismul sălbatic şi de dictatura pieţelor. Numai că lipseşte în prezent o dimensiune, acea viziune despre libertate cu care ne hrănea în anii ’80 şi ’90”.
Liberalism-iliberalism, o confruntare care definește momentul pretutindeni. Valentin Naumescu, într-o analiză publicată pe site-ul Ziare.com vede totuși unele șanse ca lumea occidentală să recâștige dimensiunea echilibrată a conservatorismului, împins într-un timp scurt de către personaje politice precum Nigel Farage, în illiberalism. Or, tocmai în tradiția anglo-saxonă e de găsit „tradiția lui moderată și rezonabilă, de inspirație anglo-saxonă, moștenită de la reflecțiile lui Edmund Burke asupra Revoluției Franceze, și pornirile iliberale, ultraconservatoare, aproape hormonale, bigote, autoritariste și anti-occidentale, de inspirație dughiniana”. Valentin Naumescu spune că asta se poate face numai dacă liberalismul reintră în substanța conservatorismului, așa cum a fost vreme îndelungată.
