Istoricul Lars T. Lih plasează bolșevismul în contextul internațional convulsiv de după Marele Război și discută diminuarea fervorii expansioniste pe măsură ce așteptările privind o revoluție socială globală se ofileau. Concentrându-se asupra lui Stalin, James Harris leagă Marea Teroare de obsesia liderului față de o „a cincea coloană” autohtonă: „Stalin a concentrat puterea politică și a apărat cu vigoare revoluția. Consecințele au fost teribile și complet neproductive, atât pentru puterea sovietică, cât și pentru capacitățile ei de apărare. Lenin, Troțki, Buharin și alții ar fi putut la fel de bine să acționeze altfel, însă autoritarismul lui Stalin și propensiunea lui către violență și-a avut rădăcinile adânci în bolșevism” (vol. I, p. 186).
În fapt, așa cum convingător a demonstrat Stephen Kotkin în al doilea volum al superbei sale biografii a lui Stalin (Stalin: Waiting for Hitler, 1929–1941), Koba s-a perceput pe sine drept întruparea puterii sovietice și, pe cale de consecință, orice atac la adresa lui, orice dubiu legat de omnipotența și omnisciența sa, deveneau sinonime cu tentativa de a distruge moștenirile lui Lenin. Această exaltată imagine de sine explică voința neclintită a lui Stalin de a lichida orice dușmani reali sau potențiali.
Cât despre Troțki, biograful său Bertrand M. Patenaude ne reamintește rolul acestuia în suprimarea militară necruțătoare a marinarilor din Kronstadt în martie 1921: „Aceștia cereau acum alegeri adevărate pentru soviete, încetarea terorii politice și tipul de comerț liber pe care bolșevicii urmau să-l introducă. O țintă specială a mâniei lor a fost sângerosul «Feldmareșal Troțki»” (vol. I, pag. 198). Capitolul se încheie cu o reflecție amar-ironică asupra jalnicului destin al ideilor lui Troțki, sintetizat după cum urmează de către regretatul Christopher Hitchens (cândva, el însuși troțkist): „Chiar și pentru cititorii educați, Lev Troțki supraviețuiește pe jumătate kitsch, pe jumătate caricatură” (vol. I, pag. 210). Altfel spus, „Trăiască Troțki” a devenit un slogan golit de conținut și inutil. Aș adăuga faptul că această disoluție semantică, extincția energiei utopice comuniste, se aplică tuturor genurilor și speciilor politice analizate în volumele de la Cambridge. Aveam de-a face cu ceea ce Robert C. Tucker a numit „deradicalizarea regimurilor marxiste”. Mai precis, ne întâlnim cu mizeria utopiei, declinul ei, atrofierea, epuizarea și eșecul final.
Ascensiunea și prăbușirea comunismului nu pot fi înțelese fără conectarea experiențelor locale la centrul moscovit, inima sacră a revoluției mondiale, și impactul deciziilor sovietice asupra partidelor leniniste de la Shanghai la Paris, sau de la Praga la Mexico City. Cu alte cuvinte, doar istoria transnațională, impresionant ilustrată prin această serie academică, poate face dreptate proiectului internaționalist transnațional, transcontinental și meta-istoric. Kevin Morgan își încheie captivantul capitol cu o descriere exactă:
„Cum foștii martiri și demagogi ai partidului au fost instalați la putere, singularitatea și complexitatea comunismului internațional nu a constat doar în sincronizarea unor asemenea figuri într-o mișcare de o coeziune fără precedent, ci și în circumscrierea în timp a unor tranziții multiple de la o astfel de figură la alta. Provocarea unei istorii comuniste transnaționale este aceea de a încerca dezvoltarea unui aparat conceptual care este deopotrivă riguros și suficient de flexibil pentru a le conține” (vol. I, p. 570).
Consider că primul volum al trilogiei Cambridge ar fi beneficiat de pe urma unei discuții despre ceea ce Daniel Bell a numit cândva succesiunea Kronstadt-urilor, adică seria de mărturii despre crimele și absurditățile staliniste, precum și despre rolul apostaților—mai ales cineva ca Arthur Koestler—în demitizarea contagioasei și hipnoticei pretenții comuniste. Istoria comunismului în secolul XX a fost la fel de mult una a conversiei și de-conversiei, a extazului ideologic și rebeliunii anti-ideologice. Într-un anumit sens, Rosa Luxemburg a fost probabil prima voce majoră anti-leninistă venind dinspre stânga revoluționară marxistă, un punct atins cu deosebită claritate de către Eric Weitz în al său pătrunzător capitol asupra comunismului german...
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
