Regele moare. O spun cu toții, unii cu tristețe și amărăciune, alții cu compasiune ipocrită și satisfacție tovărășească, alții cu sensibilitate și indecență de tabloid. De mai multă vreme, monarhiștii fanatici sau simplii admiratori ai regelui Mihai I privesc zarea către Versoix cu îngrijorare. Singura știre bună a fost multă vreme că starea Majestății este staționară. Între timp, s-au stins mai multe personaje din anturajul regelui, iar istoria este pe punctul să întoarcă această pagină, amenințând să-i preseze ca pe niște flori de colț pe cei care n-o evacuează.
Presa pare să atingă noi abisuri de abjecție, comentând pe tonuri grotesc-elegiace viața și, anticipativ, moartea ultimului rege, confundând, din foamea de breaking news, necrologia cu necrofagia, nesinchisindu-se de importanța persoanei, de sensibilitatea subiectului sau de emoțiile celor rămași. Au încăpățânarea și nesimțirea solemnă a alămurilor funebre care punctează obscen cu tromboane, talgere și tobe liniștea mortală a finalului, transformând sacralitatea rituală a trecerii în bâlci al deșertăciunilor care să le dea satisfacție și beneficii viilor în detrimentul morților.
E drept că și supraviețuitorii din familia regelui se străduiesc din greu să dea acestor momente finale culori și mirosuri locale. Au fost siliți să stea prea mult într-o poziție decentă, dar incomodă. Simt că mâna părintească de pe creștet e tot mai rigidă, că părinții lor devin statui în galeria Palatului și că-și pot face de cap. Dar, cum se spune, moartea domnilor, bucuria nebunilor. Familia regală lipsită de cap a început să se agite haotic. Mai întâi, au apărut știri contradictorii despre sănătatea regelui. Persoane din anturaj au fost îndepărtate, aparent pentru că-l influențau pe rege prea mult și prea nesănătos pentru potențialii succesori. Au apărut în fundal figurile unor condotieri politici. Din pozele de familie s-au decupat personaje în locul cărora au fost lipite, caricatural, altele. S-au format comiții și comitete de binevoitori care ar fi vrut să modifice statutul Coroanei sau să-l păzească pe regele tot mai abstractizat de boală și singurătate de influența tot mai concretă a familiei sale. Agoniei discrete și tăcute a regelui i-a fost adăugată o tenebroasă muzică de atmosferă.
Apoi s-a vorbit mult și fantastic despre înlăturarea nepotului din succesiunea la tronul imaginar (o fi vreunul, totuși, la Săvârșin). Nepotul, fața neridată și modernizată a unei structuri îmbătrânite și osificate, dădea speranța continuității când regele l-a ridicat în brațe, în 1992, în cerdacul bisericii Sfântul Gheorghe, să vadă milionul de oameni cele două fețe ale istoriei: una scrisă, alta nescrisă încă. O vreme despre el nu s-au mai auzit decât informații fragmentare. Apoi a reapărut în pozele de familie și s-a spus chiar că regele vrea ca el să fie succesorul titlului. În limbaj de sans-cuillots, i-a promis că va fi succesorul averii recuperate după 1989. Tânărul Nicolae a devenit o țintă în mișcare pentru teroriștii dezinformării care, cum știm, trag din toate pozițiile. Au fost colportate informații de budoar prin presa de scandal despre comportamentul pare-se scandalos al tânărului care ar fi avut un romanț de amor cu oarece persoană lower middle class, nepotrivită, zice-se, cu scutul prăfuit al familiei. Telenovela a continuat cu apariția unui urmaș considerat ilegitim de nucleul dur al familiei. Această măcinare continuă a prestigiului Casei Regale de gurile multe și flămânde ale profitorilor ne spune că pentru urmașii regelui succesiunea civilă este același lucru cu cea monarhică și consideră că doar cei care au cheia de la Peleș vor fi considerați succesorii lui Mihai. Este o luptă în noroi care-i încântă pe cei care ridiculizează sentimentele monarhiste. Cu fiecare rundă, devine tot mai clar că Mihai I va fi amintit în istorie ca Mihai Unicul.
Ultimul act al acestei comedii de moravuri este lupta cu unghii și piedici care se poartă la căpătâiul muribundului. Nepotul ar fi vrut să-și vadă bunicul, dar primirea lui ar fi echivalat cu o revenire asupra excluderii lui din structura casei regale, un prim pas către reintegrarea lui în masa succesorală. Însă la poarta vilei vizita lui a fost întreruptă de bodyguarzi, iar tânărul ex-prinț s-a ales cu ochii vineți, o vizită în arestul poliției elvețiene și un dosar penal deschis de rudele sale. Instrumentală în îndepărtarea tinerei speranțe de moștenirea conturilor și a fictivului titlu de suveran pare să fi fost Margareta, mătușa tânărului. Ca și alte personaje din familie (bunicul ei, de pildă) Margareta a avut o viață relativ zbuciumată care a fost, pe vremuri, deliciul paparazzilor și subiectul cancanurilor din Paris Match și Daily Mirror. A întemeiat o familie alături de un personaj dubios provenit din lumea actorilor căruia îi place și azi să se costumeze în general și să-și manufactureze biografia. Nu se știe dacă rolul de ofițer cu multe stele pe care-l interpretează acum nu este real, mai ales că relația de cuplu cu Securitatea a fost deplin și definitiv lămurită de CNSAS chiar de pe vremea când actorul intra în familia regală. Lady Macbeth și soțul și-au croit tenace drumul către coroana tatălui, dar longevitatea acestuia i-a făcut să-și piardă răbdarea și decența. Mai ales de când au început să caute prin sertare mărunțișul averii, tulburând cu foamea lor atmosfera de reculegere și tristețe a ultimelor momente ale vieții regelui și înviorând cu noi și suculente informații Știrile de la ora cinci. Nu știu sau nu le pasă că singura moștenire a familiei este demnitatea, pe care, se pare, bunul rege nu mai are cui să o lase moștenire.
Nu e lipsit de semnificație faptul că toate acestea s-au petrecut în jurul comemorării a 72 de ani de la manifestațiile tinerilor susținători ai regelui (8 noiembrie 1945). Atunci au fost arestați peste o mie de studenți, mulți făcând parte din organizațiile de tineret ale partidelor istorice. Aceștia au fost folosiți ca monedă de schimb de guvernul comunist și consilierii militari sovietici pentru a-l forța pe Mihai I să renunțe treptat la greva regală (regele a refuzat din august 1945 până în ianuarie următor să mai semneze legile guvernului Petru Groza), l-au determinat să-și restrângă prerogativele pentru ca, mai apoi, să-l silească să abdice și să plece din țară. A fost începutul unei perioade sumbre pentru România și familia regală. O perioadă care părea să se încheie odată cu revenirea regelui în țară. Însă ziua de nume a regelui îi găsește în 2017 din nou pe tineri mărșăluind pe aceleași străzi, într-o versiune modernizată a protestului de odinioară. Sunt îngrijorați și azi de un partid care vampirizează averea țării, viitorul ei și destinele tuturor. Au ieșit în stradă în ziua în care guvernul adopta noile prevederi fiscale, dar și pachetul de legi referitoare la justiție. Schimbările din justiție, susțin protestatarii, o transformă în servitoarea politicienilor. Anchetele DNA nu s-ar mai putea înfăptui decât la comanda și sub controlul guvernului. Funcțiile de conducere din Ministerul Public ar fi prelungiri ale sistemului politic. Președintele nu ar mai putea refuza revocarea unui procuror decât o dată. Temerea protestatarilor este că ministrul Justiției ar putea impune astfel revocarea celor pe care ei îi consideră esențiali în lupta cu corupția, iar președintele nu ar putea face nimic împotrivă. E drept, că priviți de aproape, îngerii anticorupției au fețele murdare și aripi cenușii. În mod paradoxal, procurorii, mai vocali decât judecătorii, au ajuns să reprezinte chipul uman al justiției. Însă pe protestatarii din stradă nu pare să-i deranjeze să susțină această justiție hemiplegică și nici incestul dintre procurori și serviciile secrete. Ar vrea ca lucrurile să rămână așa, de vreme ce rezultatul este fluviul de capete politice tăiate. Fiecare revoluție (și cea a tinerilor, și cea fiscală, și cea juridică) ar vrea să ridice ghilotine în piețele publice.
„Revoluția fiscală” adoptată de guvern pare mai degrabă o contrarevoluție. Impactul acesteia asupra vieții protestatarilor este la fel de mare și poate mai rapid decât cel al contrarevoluției juridice. Dacă până acum, plata impozitelor cădea, în mare măsură, în sarcina angajatorului, de anul viitor, sarcina fiscală a acestuia devine simbolică, iar a angajatului se dublează. Guvernul spune că e doar un artificiu contabil care nu schimbă cu nimic suma pe care o vor băga angajații în buzunar, ba chiar o va mări.
În fapt, nu e decât transferul unor plăți din contul unora care le plăteau cu țârâita, bazându-se pe protecția acordată de stat, în sarcina simplilor simbriași care vor fi mult mai simplu de identificat și penalizat. Naivii cred că angajatorii vor crește salariile corespunzător cu acest transfer fiscal. Se vorbește chiar despre „datoria morală” a patronilor de a crește salariile, deși în principiile economiei de piață nu scrie nimic despre moralitate. Pe scurt, e posibil ca patronii să profite de legislație pentru a nu-și pierde beneficiile (vor renegocia contracte, vor face restructurări etc.). Au mai făcut-o și e în firea lucrurilor, de vreme ce legea nu-i obligă. La urma-urmei, nici renunțarea la acciza pe benzină de acum două luni nu ar fi trebuit, după cum ne asigurau autoritățile, să ducă la creșterea prețurilor (care au crescut însă cu circa 10% provocând majorări în cascadă și, în consecință, o inflație peste medie și peste cele mai sumbre prognoze). Nu e de mirare că primii protestatari au fost sindicaliștii care amenință cu grevă generală (ceea ce e comic, după ce au dispărut mai bine de un deceniu din peisaj). Dar și PNL, un alt mare dispărut, spune că va depune o moțiune de cenzură (însă i-ar mai trebui vreo 70 de semnături ca s-o poată supune dezbaterii).
Fostul premier Victor Ponta exultă de bucurie susținând că, după ce cu șapte ani în urmă cabinetul Boc lua 25% din salariile angajaților la stat, guvernul Tudose taie acum 21% din salariile celor din mediul privat. Ponta consideră că Dragnea i-a uzurpat poziția în partid și visează să redevină ce a fost și mai mult decât atât, subminând actuala conducere a partidului. Dar nu știm care e pericolul mai mare pentru PSD: Ponta, Iliescu, Dragnea, Tudose, propriul trecut, propria mentalitate, corupția, minciunile? La urma urmei, și contrarevoluțiile își devorează copiii. Majorarea salarială (mantra campaniei electorale trecute) a devenit, în urma noilor prevederi fiscale, propria sa caricatură. În realitate, creșterea salariilor este derizorie dacă nu iluzorie. După un an de la câștigarea alegerilor printr-un program care li s-a părut nu doar adversarilor politici, dar și comentatorilor realiști doar o mostră de pornografie politică și delir economic, singurele care par să se concretizeze sunt nu promisiunile, ci amenințările de atunci. Pentru că au avut putere absolută, cum puțini au mai avut după căderea comunismului, membrii coaliției la putere și-au putut purta în continuare războaiele cu justiția, cu bunul simț și cu bruma de libertăți și bunăstare a oamenilor. Impresia este că oportuniștii lui Tăriceanu (ca aceia ai lui Gheorghe Tătărescu de pe vremea grevei regale) asociați cu socialiștii-caviar ai lui Dragnea (și el un burghez roșu ca Petru Groza, cu moșii, insule și vacanțe exotice) vor să adapteze codurile penale și fiscale la instinctele lor de prădători. Recenta mare grațiere nu este nici pe departe un elogiu umanist adus libertății și speranțelor renăscute în a doua șansă, ci transformarea masei de eliberați într-un scut uman, numai bun să ascundă evadarea celor câțiva politicieni trimiși la reeducare în spatele gratiilor. Adevăratele urgențe ale guvernului și ale păpușarilor acestuia nu au fost însănătoșirea economiei, investițiile, coșul zilnic, autostrăzile sau îndeplinirea promisiunilor pentru care au luat grosul voturilor acum un an, ci redirecționarea resurselor financiare către clienți și ștergerea urmelor infracționale de peste ani, politizarea excesivă a administrației centrale și locale și, nu în ultimul rând, a justiției. Justiția în România nu mai are legătură de multă vreme cu dreptatea. Stau dovadă numeroasele cazuri de malpraxis, vădita privilegiere a VIP-urilor politice. Establishmentul politic și din justiție a considerat că ascunzând sub covor marile dosare penale referitoare la crimele și jafurile comunismului și ale postcomunismului (în mare măsură, înfăptuite de partidul lui Dragnea) își va anula sau suspenda crima și pedeapsa. Însă, după cum au constatat psihologii, nepoții moștenesc de la bunici nu doar trăsăturile fizice, ci și spaimele și idiosincraziile lor. Iar nepoții au ieșit acum în stradă. Faptul că mulți aveau aceleași bannere ca acum un an, sau doi, sau șaptezeci și doi nu înseamnă că au o pană de inspirație sau că sunt paseiști, ci doar că lucrurile au rămas neschimbate: oligarhia politică e preocupată doar de propria bunăstare. Justiția, oarbă și înceată cum e, e folosită pentru a ologi adversarii și a privilegia clienții. Politicienii ar vrea să credem că uitarea, și nu chirurgia, ne poate scăpa de cangrenele abuzurilor, de metastazele unui trecut sângeros de care profită din plin urmașii aflați azi la putere.
