Linkuri accesibilitate

Dan C.Mihăilescu

Poate că, dintre toate formele de adicție, aducererea aminte este cea mai inofensivă, dacă nu chiar una benefică. Ceea ce la Eminescu se putea rezuma în „Mergi, tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri” dimensionează imperiul Mnemosynei la nivelul istoriei întregii omeniri. În oglindă, dacă ar fi să înrămez suita de rememorări și portrete evocative din prima tinerețe literară, așa cum face Mircea Cărtărescu în Creionul de tâmplărie, recentul său volum publicat la Humanitas (2020), aș apela la eternii Beatles, referință inconturnabilă în cuprinsul lunedismului optzecist, și anume la faimosul Lucy in a Sky with Diamonds.

Cu timpul, Mircea Cărtărescu, tot coborând terapeutic în propriul „imperiu mnezic”, a ajuns un adevărat șlefuitor de diamante, operațiune pe care o face cu aceeași fervoare compulsivă cu care Brâncuși își polisa la nesfârșit marmorele și bronzurile. Pe de altă parte, decoctul invocativ și coborârile repetate în Maelström-ul amintirilor consună și cu ceea ce a fost intens controversat în cazul pomenitului șlagăr al Beatleșilor – acronimul LSD, descifrat de unii în titlu. Pe scurt, mi s-a părut că autorul este mai puțin indentificabil cu colindătorul unui album de fotografii din tinerețe și mai mult cu personajul îndemnat să „Picture yourself in a boat on the river,/ With tangerine trees and marmelade skies”. Să nu uităm că spiritul beatnic-psychedelic a fost adeseori invocat în perimetrul generației pentru care volumul Aer cu diamante a devenit demult un reper esențial. Mandarinii de pe mal sunt mărturiile înviate de memoria afectivă a lui Mircea Cărtărescu precum Mircea Nedelciu, Ion Stratan, T. T. Coșovei sau Alexandru Mușina, dar și Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter și Simona Popescu, în timp ce fundalul celest cu nori de marmeladă este asigurat de buna cumpănire pe care autorul reușește să o țină între cele trei cenacluri formatoare și susținătoare ale spiritului optzecist: „Cenaclul de luni”, coordonat de Nicolae Manolescu, „Junimea” lui Ov. S. Crohmălniceanu și „Universitas”-ul arbitrat de Mircea Martin.

Calitatea primordială a acestor mărturii este generozitatea disponibilității afective și intelectuale. Acum patruzeci de ani, multă lume acuza optzecismul de sectarism – un fel de adamism narcisiac datorită căruia, din toată literatura română, nu supraviețuiau decât puținii precursori care au făcut posibile volumele Aer cu diamante și Cinci. Acum, odată cu galeria afectivă din mărturisirile lui Cărtărescu, se plămădește un credibil și captivant pandant al Levantului, de această dată în perimetrul postmodernității. Așa cum acolo scriitorul reușea să facă simbioza celor trei mari direcții ale literaturii române (eminescianitatea, caragialismul și macedonskianismul), în Creionul de tâmplărie reușește să-i facă vecini în ecosistemul personal pe Marin Preda, Nichita Stănescu, Florin Mugur și Paul Georgescu, pe Virgil Mazilescu, Simona Popescu, Gellu Naum, Svetlana Cârstean și Ana Maria Sandu.

Eu pustiit în egală măsură de vitregia vieții românești și umilințele la care l-a supus programatic obștea literară, Mircea Cărtărescu și-a deschis ferestrele și ușile ființei literare către toți ceilalți care, ca și el, au fost și sunt încă exclusiv dăruiți creativității și vieții literare, croiți în cultul prieteniei și dotați intertextual cu gravitate ludică, obsesia construcției de sine, ethos cultural și fervoarea comuniunii.

Datorez totul literaturii. Ea a ținut pentru mine loc de educație morală și religioasă, prin filtrele ei am privit, întreaga viață, spectacolul lumii”. „M-am certat și m-am împăcat cu Traian (T. Coșovei, n.n.) de nu mai știu câte ori. Niciodată însă n-am putut avea pentru el vreo urmă de resentiment. Ne unea, în primul rând, singurătatea(...) Traian era în același timp un sentimental și un cinic. Ni se alătura uneori Tudor Jebeleanu, el însuși om singur pe vremea aceea. Cred că ei doi mi-au rămas, în ciuda a orice, cei mai dragi prieteni din acea epocă extraordinară. Pe Florin (Iaru, n.n.) nu l-am înțeles niciodată prea bine, iar Nino Stratan mă complexa. Dar cu Traian și Tudor m-am simțit întotdeauna la largul meu”.

De-a lungul acelorași fine disocieri și asocieri, eul evocator își transferă emoția vindecătoare a rememorării în osmoza cu ceilalți și reușește să facă din suma însingurărilor individuale un triumf colectiv la fel de nobil ca spiritul catacombar de altădată. Apropo de catacombă, captivant este aici portretul făcut acelui bârlog cu nestemate livrești și încântări de Halima care a fost depozitul Editurii Cartea Românească acum o jumătate de veac, unde depozitarii, adevărați artiști înzestrați cu virtuți ostapbender-iste, erau Mircea Nedelciu, Florin Iaru, Dan Stanciu și Călin Angelescu. Celui din urmă, Cărtărescu îi rostuiește aici o statuie aproape năucitoare.

Însă adevăratele personaje care focalizează întreaga energie afectivă a autorului rămân Nino Stratan și Madi Marin.

Viața Marianei Marin mi se pare azi un film tragic, pe care am avut șansa (și teroarea) să-l văd de la început până la sfârșit. Mi-a fost foarte dragă. Nu mă pot consola doar cu poezia ei, oricât de eroică și de fermă și de vizionară ar fi. Pentru mine, ea va rămîne pentru totdeauna fata brună, cu dinți strălucitori și umeri puternici, fata plină de ironie și vitalitate cu care stăteam cot la cot pe băncile scrijelite ale Amfiteatrului Odobescu. (...). Când o mai vedeam, eram stupefiat cât de mult se ofilise, de cât de diminuată era. Trecută prin suferințe psihice teribile, incapabilă să-și câștige existența, subminată de alcoolism, Madi își desăvârșea opera de sinucidere conștientă. Abia după câteva luni de odihnă într-un sanatoriu părea să-și fi găsit, cel puțin parțial, un echilibru. (...) Trebuia s-o accepți așa cum era: excesivă în toate, dar mai cu seamă în admirație, nesăbuită și autodistructivă”.

Acum patruzeci de ani, când Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Alexandru Piru comentau Poemele de amor ale lui Cărtărescu, îi compătimeam puțin ironic pentru necunoașterea universului Beatles, atât de sistematic intertextuat în acea poezie. Cum să nu zâmbești, fie și sardonic, când îl vezi pe Alexandru Piru glosând imaginea Regelui-Soare fără să fi auzit vreodată Here comes the Sun King. Astăzi însă, ajung să-i compătimesc înduioșat pe adolescenții care, îndrăgostiți de universurile cărtăresciene, nu știu nimic de sinuciderea lui Nino Stratan și despre fascinația exercitată de Mariana Marin, un destin de situat între Janis Joplin și Mélanie. Apropo de cea din urmă, visez și acum o banderolă pe un florilegiu liric Mariana Marin cu simplul text „Look what they done to my song, Ma”.

E reconfortant să vezi cum aceleași dioptrii menite să repopuleze cât mai fertil eul pustiit prin lecturi intense din Kafka, Sábato, Eminescu, Pinchon sau Amos Oz își pot exercita la fel de revigorant virtuțile prin evocarea tandru-comprehensivă a lui Gellu Naum, Leonid Dimov, Șerban Foarță, a lui Tudor George ”Ahoe” și Teodor Pucă, dar și a lui Șerban Cioculescu, Mircea Ciobanu, Ion Pop și Ioan T. Morar. La vremea lui, poate că optzecismul exagera în privința spiritului de corp, deși, dacă ne gândim bine, aceeași solidaritate militantă și reciproc protectoare au înregistrat și junimismul, iorghismul, lovinescianismul, criterionismul, cerchismul sibian, șaizecismul și echinoxismul. Acum, cum spuneam, grație lui Mircea Cărtărescu și imperiului său mnezic, vedem că spiritul de corp camuflează în fapt o extraordinară dependență de literatură, inclusiv de boema inerentă vieții literare.

E mare păcat că o astfel de nedisimulată și etanșă iubire de breaslă este întâmpinată adeseori cu meschinărie și grobianism, așa cum i s-a întâmplat Creionului de tâmplărie prin recenzia semnată de Horia Gârbea.

Dan C.Mihăilescu
Dan C.Mihăilescu

O sarcină ingrată și riscantă cât cuprinde : să prezinți scriptic un album cu splendori arhitecturale. E totuna cu a pretinde că poți povesti în cuvinte un tablou sau, și mai rău, să descrii la radio un balet, așa cum numai imensul talent al lui Toma Caragiu a reușit prin 1976.

Un album care m-a fermecat, dar care mi-a spulberat două dragi idei fixe. Una: că după 1990, în absolut orice domeniu, la noi a dominat ucigător prefixul des-/dez-, în dauna antonimului său re-. Fie că-i vorba de țesutul social urban sau rural, de științe, arte, economie, politică, mentalități, legislație, sănătate, administrație sau patrimoniu, fie de educație, bună creștere și profesionalism, totul este descompus, destrămat, desfigurat, supus degradării, destructurării, dezintegrării, alienat de debusolare, dezordine, disfuncționalități, iar tot ceea ce merită restaurat, revigorat, recompus, regăsit și reînviat e supus cu premeditare desfigurării și demolării.

A doua idee fixă era că nu mai există nici buna conștiință, nici bunul simț și nici respectul față de tradiția locală care să asigure baza, conservarea și reconstituirea obiectivelor de patrimoniu național. Iată că albumul 15re (Reabilitări, recuperări, restaurări, reconversii, renovări, revitalizări), apărut în 2012 la Editura Igloo Media, cu fotografii de Șerban Bonciocat și Cosmin Dragomir, texte de Reka Țugui și Viorica Buică, traduse în limba engleză de Smaranda Nicolau, album finanțat de Ordinul Arhitecților din România din taxa timbrului de arhitectură, este o încântătoare și salvatoare sfidare adusă fatalismului nostru. Cum să nu exulte întreaga elită paleofilă la o astfel de sărbătoare vizuală ?

Încă de la primul număr al revistei, își începe Viorica Buică prefața, una dintre misiunile Igloo a fost aceea de a atrage atenția cititorilor, în egală măsură arhitecți și nespecialiști, asupra importanței protejării patrimoniului, asupra necesității de a valoriza nu doar calitatea prezentului, ci și pe cea a trecutului. Cunoașterea și aprecierea istoriei locurilor de lângă noi poate conduce la o relație mai puternică și coerentă între ceea ce a fost și ceea ce se construiește astăzi, un lucru fundamental pentru evoluția corectă, armonioasă a mediului arhitectural autohton. Tocmai de aceea nu ne-am limitat în paginile revistei la prezentarea monumentelor mai mult sau mai puțin cunoscute și documentate, ci am explorat și istoriile străduțelor bucureștene, poveștile unor case vechi frumos menținute în viață, am rememorat farmecul detaliilor de arhitectură ale unor alte timpuri și ne-am delectat cu tot soiul de tradiții ce țin de locuire. În ultimii trei-patru ani am avut însă bucuria de a descoperi din ce în ce mai multe proiecte de restaurare, renovare, recuperare și reconversie a unor monumente sau clădiri istorice, publice și private, care demonstrează o înțelegere complexă a modalităților prin care trecutul poate fi adus în prezent, proiecte care au reușit, prin determinarea unor proprietari educați și prin profesionalismul arhitecților, să devină modele de intervenție în domeniu. Toate au un caracter de exemplaritate și sperăm că reprezintă doar începutul unui proces de gestionare corectă și creativă a relației cu tecutul”.

Perfect adevărat, cu adaosul că osmoza textelor intens documentate cu farmecul artistic al fotografiilor rivalizează cu idealul sinesteziei : construcțiile se înscriu adecvat și grațios în peisaje, între interioare și exterioare relația este una coregrafică, de continuitate, materialele tradiționale (piatră de râu, lemn, varul strălucitor, trestia și cărămida aparentă) intră desăvârșit în consonanță cu tehnicile și materialele de ultimă oră, arhitectura fiind gândită în armonie cu mobilierul și decorațiunile interioare, aducând veacurile XVII și XVIII în plin secol XXI. Fiecare loc este proiectat și construit ecosistemic. Totul e gândit în duhul locului, inserat în livezi, podgorii, pe dealuri sau la liziera pădurii și unde mineralul, vegetalul, stilul neoromânesc și art déco sunt sprijinite eficient de acel bun ecumenism cu care ne-au obișnuit Peleșul, Branul, Cotrocenii, Mogoșoaia și Balcicul, unde diversitatea vizuală include miresmele, sonoritățile și savorile gustative în numele tihnei, reveriei și armoniilor vindecătoare.

Albumul se deschide cu Conacul Apafi din Mălâncrav (proiect: Fundația „Eminescu Trust”, aflată sub înaltul patronaj al Alteței sale Regale Prințul de Wales) și se încheie cu reședința regală din Valea Zălanului, datorată fascinației aceluiași Prinț Charles al Marii Britanii pentru Transilvania (proiect: Context Arhitecture, autor arh. Silvia Demeter-Lowe, coordonare Count Kálnoky Estate), unde „majoritatea materialelor sunt de proveniență locală: țigla și cărămida făcute manual provin din Bățani, plăcile ceramice din Sighișoara, varul bulgări din Vârghis, produs de localnici în mod tradițional în cămenițe boltite, lutul, nisipul, bălegarul, paiele și pleava au fost achiziționate din sat, iar o parte din lemnul necesar reparațiilor, precum și unele elemente arhitecturale (uși, ferestre, trepte, podele) au fost reciclate din construcții aflate într-o stare avansată de degradare, care nu mai puteau fi salvate. Singurul material străin a fost izolația ecologică din fibră lemnoasă, folosită la conversia grajdului. Sustenabilitatea a jucat un rol hotărâtor și în alegerea sistemelor de instalații, care pentru încălzire utilizează combustibil solid, provenind din managementul durabil al pădurii învecinate”.

Fie și numai aceste proiecte ar fi fost de ajuns, din punctul meu de vedere, pentru a justifica o inițiativă parlamentară pentru restaurarea întregului patrimoniu național pornind de la această concepție stilistică.

Aceleași caracteristici le regăsim la casele tradiționale din Copșa Mare, proiectate de Giovanna și Paolo Basetti, arh. Laura Iordache. Începând cu anul 2005, soții Basetti au achiziționat lângă Biertan mai multe case delabrate și au început restaurarea cu materiale și tehnici locale, reeducându-i pe localnici, ca și pe primarii din 16 localități să interzică tâmplăria PVC la ferestre și să impună folosirea exclusivă a țiglei pentru acoperișuri. Așa s-au născut mândrețile care sunt Casa Verde și Casa Albă, unde șopronul a devenit sufragerie, iar grajdul s-a transformat în bucătărie tipic transilvăneană. În altă parte, grajdul a devenit salon confortabil, iar podul casei cuprinde acum dormitoare. Lemnăria, zidăria, tavanele și mobilierul pot rivaliza acum cu toate omoloagele lor din Polonia, Croația, Lisabona, Londra, până în Québec, Elveția, Maroc, Mauritania sau Stockholm.

Același este cazul casei de vacanță din Zăbala, între Covasna și Târgu-Secuiesc, unde Katalin RoyChowdhury of Ulpur, născută contesă Mikes, împreună cu fiii săi au transformat o așanumită machine house într-o fermecătoare casă patriarhală demnă de orice context odihnitor din Franța, Austria, Anglia sau Belgia.

La Drăgășani, locul din care porneau legendarele vinuri pentru Casa Regală românească și high life-ul Bucureștilor din epoca lui Carol I până târziu în interbelic, cuplul Cristiana și Valeriu Stoica au început în 2007 să restaureze Vila Dobrușa a familiei Maria și Iancu Râmniceanu. Actualul centru al ansamblului vinicol Avincis l-a avut ca autor pe Alexandru Beldiman, șef de proiect Cristina Woinaroschi, cu structuri de Popp& Asociații. În delicioasă concurență, Sandor Zoltan, Daniel și Călin Hoinărescu, împreună cu Matei Stoian, Grațiela și Nicolae Stoian, au restaurat Conacul Bellu (Bellio) de la Urlați, în timp ce lângă Târgu-Mureș, pe drumul către Luduș, în satul Ogra, arh. Géza Kerestes și ing. Dezideriu Csákany au renovat Castelul Haller, un proiect al familiei Foriș, „prin care vechiul castel a fost recuperat și transformat în pensiune și constituie un exemplu pentru întreaga zonă, o speranță pentru celelalte monumente din împrejurimi.

Casele tradiționale din Micloșoara, restaurantul Via din Cluj-Napoca, Casa Max din Sibiu (str. Ocnei nr. 22) și sediul bisericii evanghelice din Brașov stau bine în consonanță vizuală în cumpănă cu Turnul croitorilor din Cluj, Bastionul Theresia din Timișoara și Muzeul civilizației urbane din Brașov.

Mi se pare că aceste restaurări armonioase se pliază perfect pledoariilor de recuperare creativă a trecutului făcute de prof. arh. Aurelian Trișcu în volumul Cuvinte și case, despre care am scris aici luna trecută. Intențiile, proiectarea, ingineria și arhitectura celor cincisprezece reînvieri se înscriu în constelația Ion Mincu, Petre Antonescu, Nicolae Ghyka-Budești, Grigore Cerchez, I. D. Berindei, Constantin Iutzu, Ion N. Socolescu, George Sterian, Ștefan Ciocârlan, Sterie Ciortan, Victor Ștefănescu, Arghir Culina, Alex Orășanu și readuc în prezent stilul național prin care Hanul lui Manuc, Biserica Mănăstirii Hurezi, Stavropoleos și Așezămintele Brătianu intră în armonie cu Școala Centrală de Fete și Școala Mavrogheni, cu casele C. Ionnescu-Gion, Dissescu și Lahovary, cu Vila Minovici, bufetul de la Șosea și lotizările Ioanid sau Vatra Luminoasă, ori Culele Greceanu și I. G. Duca de la Măldărăști. Potlogii, Văcăreștii și Mogoșoaia, arhitectura bizantină și balcanismul slujit de meșteri sârbi, bulgari, croați, italieni și albanezi intră astăzi într-o înviorătoare continuitate cu așteptările elitelor exasperate de lipsa de viitor a unui prezent parcă irepresibil supus degradării.

Albumul 15re trebuie însă studiat în paralel cu cel publicat de NOI media print, Stilul național românesc (coordonator Árpád Harangozo, editor Adrian Manafu, text Ada Ștefănuț, fotografii Dana Voiculescu și Ovidiu Morar).

Îmi dau seama abia acum că textul de mai sus ar fi fost așezat de orice televiziune sub defăimătoarea etichetă „plasare de produse” și că ar fi fost mai cinstit din partea mea să vă îndemn să intrați pe site-ul www.igloo.ro pentru a vă bucura cu ochii proprii de ceea ce, pentru mine unul, a fost o încorporare a tuturor himerelor paseiste. Măcar arhitectural, dezumanizarea noastră să opteze pentru prefixul re-, adevăratul tezaur pierdut poate spre a fi mai bine regăsit.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG