Poate că, dintre toate formele de adicție, aducererea aminte este cea mai inofensivă, dacă nu chiar una benefică. Ceea ce la Eminescu se putea rezuma în „Mergi, tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri” dimensionează imperiul Mnemosynei la nivelul istoriei întregii omeniri. În oglindă, dacă ar fi să înrămez suita de rememorări și portrete evocative din prima tinerețe literară, așa cum face Mircea Cărtărescu în Creionul de tâmplărie, recentul său volum publicat la Humanitas (2020), aș apela la eternii Beatles, referință inconturnabilă în cuprinsul lunedismului optzecist, și anume la faimosul Lucy in a Sky with Diamonds.
Cu timpul, Mircea Cărtărescu, tot coborând terapeutic în propriul „imperiu mnezic”, a ajuns un adevărat șlefuitor de diamante, operațiune pe care o face cu aceeași fervoare compulsivă cu care Brâncuși își polisa la nesfârșit marmorele și bronzurile. Pe de altă parte, decoctul invocativ și coborârile repetate în Maelström-ul amintirilor consună și cu ceea ce a fost intens controversat în cazul pomenitului șlagăr al Beatleșilor – acronimul LSD, descifrat de unii în titlu. Pe scurt, mi s-a părut că autorul este mai puțin indentificabil cu colindătorul unui album de fotografii din tinerețe și mai mult cu personajul îndemnat să „Picture yourself in a boat on the river,/ With tangerine trees and marmelade skies”. Să nu uităm că spiritul beatnic-psychedelic a fost adeseori invocat în perimetrul generației pentru care volumul Aer cu diamante a devenit demult un reper esențial. Mandarinii de pe mal sunt mărturiile înviate de memoria afectivă a lui Mircea Cărtărescu precum Mircea Nedelciu, Ion Stratan, T. T. Coșovei sau Alexandru Mușina, dar și Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter și Simona Popescu, în timp ce fundalul celest cu nori de marmeladă este asigurat de buna cumpănire pe care autorul reușește să o țină între cele trei cenacluri formatoare și susținătoare ale spiritului optzecist: „Cenaclul de luni”, coordonat de Nicolae Manolescu, „Junimea” lui Ov. S. Crohmălniceanu și „Universitas”-ul arbitrat de Mircea Martin.
Calitatea primordială a acestor mărturii este generozitatea disponibilității afective și intelectuale. Acum patruzeci de ani, multă lume acuza optzecismul de sectarism – un fel de adamism narcisiac datorită căruia, din toată literatura română, nu supraviețuiau decât puținii precursori care au făcut posibile volumele Aer cu diamante și Cinci. Acum, odată cu galeria afectivă din mărturisirile lui Cărtărescu, se plămădește un credibil și captivant pandant al Levantului, de această dată în perimetrul postmodernității. Așa cum acolo scriitorul reușea să facă simbioza celor trei mari direcții ale literaturii române (eminescianitatea, caragialismul și macedonskianismul), în Creionul de tâmplărie reușește să-i facă vecini în ecosistemul personal pe Marin Preda, Nichita Stănescu, Florin Mugur și Paul Georgescu, pe Virgil Mazilescu, Simona Popescu, Gellu Naum, Svetlana Cârstean și Ana Maria Sandu.
Eu pustiit în egală măsură de vitregia vieții românești și umilințele la care l-a supus programatic obștea literară, Mircea Cărtărescu și-a deschis ferestrele și ușile ființei literare către toți ceilalți care, ca și el, au fost și sunt încă exclusiv dăruiți creativității și vieții literare, croiți în cultul prieteniei și dotați intertextual cu gravitate ludică, obsesia construcției de sine, ethos cultural și fervoarea comuniunii.
„Datorez totul literaturii. Ea a ținut pentru mine loc de educație morală și religioasă, prin filtrele ei am privit, întreaga viață, spectacolul lumii”. „M-am certat și m-am împăcat cu Traian (T. Coșovei, n.n.) de nu mai știu câte ori. Niciodată însă n-am putut avea pentru el vreo urmă de resentiment. Ne unea, în primul rând, singurătatea(...) Traian era în același timp un sentimental și un cinic. Ni se alătura uneori Tudor Jebeleanu, el însuși om singur pe vremea aceea. Cred că ei doi mi-au rămas, în ciuda a orice, cei mai dragi prieteni din acea epocă extraordinară. Pe Florin (Iaru, n.n.) nu l-am înțeles niciodată prea bine, iar Nino Stratan mă complexa. Dar cu Traian și Tudor m-am simțit întotdeauna la largul meu”.
De-a lungul acelorași fine disocieri și asocieri, eul evocator își transferă emoția vindecătoare a rememorării în osmoza cu ceilalți și reușește să facă din suma însingurărilor individuale un triumf colectiv la fel de nobil ca spiritul catacombar de altădată. Apropo de catacombă, captivant este aici portretul făcut acelui bârlog cu nestemate livrești și încântări de Halima care a fost depozitul Editurii Cartea Românească acum o jumătate de veac, unde depozitarii, adevărați artiști înzestrați cu virtuți ostapbender-iste, erau Mircea Nedelciu, Florin Iaru, Dan Stanciu și Călin Angelescu. Celui din urmă, Cărtărescu îi rostuiește aici o statuie aproape năucitoare.
Însă adevăratele personaje care focalizează întreaga energie afectivă a autorului rămân Nino Stratan și Madi Marin.
„Viața Marianei Marin mi se pare azi un film tragic, pe care am avut șansa (și teroarea) să-l văd de la început până la sfârșit. Mi-a fost foarte dragă. Nu mă pot consola doar cu poezia ei, oricât de eroică și de fermă și de vizionară ar fi. Pentru mine, ea va rămîne pentru totdeauna fata brună, cu dinți strălucitori și umeri puternici, fata plină de ironie și vitalitate cu care stăteam cot la cot pe băncile scrijelite ale Amfiteatrului Odobescu. (...). Când o mai vedeam, eram stupefiat cât de mult se ofilise, de cât de diminuată era. Trecută prin suferințe psihice teribile, incapabilă să-și câștige existența, subminată de alcoolism, Madi își desăvârșea opera de sinucidere conștientă. Abia după câteva luni de odihnă într-un sanatoriu părea să-și fi găsit, cel puțin parțial, un echilibru. (...) Trebuia s-o accepți așa cum era: excesivă în toate, dar mai cu seamă în admirație, nesăbuită și autodistructivă”.
Acum patruzeci de ani, când Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Alexandru Piru comentau Poemele de amor ale lui Cărtărescu, îi compătimeam puțin ironic pentru necunoașterea universului Beatles, atât de sistematic intertextuat în acea poezie. Cum să nu zâmbești, fie și sardonic, când îl vezi pe Alexandru Piru glosând imaginea Regelui-Soare fără să fi auzit vreodată Here comes the Sun King. Astăzi însă, ajung să-i compătimesc înduioșat pe adolescenții care, îndrăgostiți de universurile cărtăresciene, nu știu nimic de sinuciderea lui Nino Stratan și despre fascinația exercitată de Mariana Marin, un destin de situat între Janis Joplin și Mélanie. Apropo de cea din urmă, visez și acum o banderolă pe un florilegiu liric Mariana Marin cu simplul text „Look what they done to my song, Ma”.
E reconfortant să vezi cum aceleași dioptrii menite să repopuleze cât mai fertil eul pustiit prin lecturi intense din Kafka, Sábato, Eminescu, Pinchon sau Amos Oz își pot exercita la fel de revigorant virtuțile prin evocarea tandru-comprehensivă a lui Gellu Naum, Leonid Dimov, Șerban Foarță, a lui Tudor George ”Ahoe” și Teodor Pucă, dar și a lui Șerban Cioculescu, Mircea Ciobanu, Ion Pop și Ioan T. Morar. La vremea lui, poate că optzecismul exagera în privința spiritului de corp, deși, dacă ne gândim bine, aceeași solidaritate militantă și reciproc protectoare au înregistrat și junimismul, iorghismul, lovinescianismul, criterionismul, cerchismul sibian, șaizecismul și echinoxismul. Acum, cum spuneam, grație lui Mircea Cărtărescu și imperiului său mnezic, vedem că spiritul de corp camuflează în fapt o extraordinară dependență de literatură, inclusiv de boema inerentă vieții literare.
E mare păcat că o astfel de nedisimulată și etanșă iubire de breaslă este întâmpinată adeseori cu meschinărie și grobianism, așa cum i s-a întâmplat Creionului de tâmplărie prin recenzia semnată de Horia Gârbea.
