Linkuri accesibilitate

Dan C.Mihăilescu

Dan C.Mihăilescu
Dan C.Mihăilescu

O sarcină ingrată și riscantă cât cuprinde : să prezinți scriptic un album cu splendori arhitecturale. E totuna cu a pretinde că poți povesti în cuvinte un tablou sau, și mai rău, să descrii la radio un balet, așa cum numai imensul talent al lui Toma Caragiu a reușit prin 1976.

Un album care m-a fermecat, dar care mi-a spulberat două dragi idei fixe. Una: că după 1990, în absolut orice domeniu, la noi a dominat ucigător prefixul des-/dez-, în dauna antonimului său re-. Fie că-i vorba de țesutul social urban sau rural, de științe, arte, economie, politică, mentalități, legislație, sănătate, administrație sau patrimoniu, fie de educație, bună creștere și profesionalism, totul este descompus, destrămat, desfigurat, supus degradării, destructurării, dezintegrării, alienat de debusolare, dezordine, disfuncționalități, iar tot ceea ce merită restaurat, revigorat, recompus, regăsit și reînviat e supus cu premeditare desfigurării și demolării.

A doua idee fixă era că nu mai există nici buna conștiință, nici bunul simț și nici respectul față de tradiția locală care să asigure baza, conservarea și reconstituirea obiectivelor de patrimoniu național. Iată că albumul 15re (Reabilitări, recuperări, restaurări, reconversii, renovări, revitalizări), apărut în 2012 la Editura Igloo Media, cu fotografii de Șerban Bonciocat și Cosmin Dragomir, texte de Reka Țugui și Viorica Buică, traduse în limba engleză de Smaranda Nicolau, album finanțat de Ordinul Arhitecților din România din taxa timbrului de arhitectură, este o încântătoare și salvatoare sfidare adusă fatalismului nostru. Cum să nu exulte întreaga elită paleofilă la o astfel de sărbătoare vizuală ?

Încă de la primul număr al revistei, își începe Viorica Buică prefața, una dintre misiunile Igloo a fost aceea de a atrage atenția cititorilor, în egală măsură arhitecți și nespecialiști, asupra importanței protejării patrimoniului, asupra necesității de a valoriza nu doar calitatea prezentului, ci și pe cea a trecutului. Cunoașterea și aprecierea istoriei locurilor de lângă noi poate conduce la o relație mai puternică și coerentă între ceea ce a fost și ceea ce se construiește astăzi, un lucru fundamental pentru evoluția corectă, armonioasă a mediului arhitectural autohton. Tocmai de aceea nu ne-am limitat în paginile revistei la prezentarea monumentelor mai mult sau mai puțin cunoscute și documentate, ci am explorat și istoriile străduțelor bucureștene, poveștile unor case vechi frumos menținute în viață, am rememorat farmecul detaliilor de arhitectură ale unor alte timpuri și ne-am delectat cu tot soiul de tradiții ce țin de locuire. În ultimii trei-patru ani am avut însă bucuria de a descoperi din ce în ce mai multe proiecte de restaurare, renovare, recuperare și reconversie a unor monumente sau clădiri istorice, publice și private, care demonstrează o înțelegere complexă a modalităților prin care trecutul poate fi adus în prezent, proiecte care au reușit, prin determinarea unor proprietari educați și prin profesionalismul arhitecților, să devină modele de intervenție în domeniu. Toate au un caracter de exemplaritate și sperăm că reprezintă doar începutul unui proces de gestionare corectă și creativă a relației cu tecutul”.

Perfect adevărat, cu adaosul că osmoza textelor intens documentate cu farmecul artistic al fotografiilor rivalizează cu idealul sinesteziei : construcțiile se înscriu adecvat și grațios în peisaje, între interioare și exterioare relația este una coregrafică, de continuitate, materialele tradiționale (piatră de râu, lemn, varul strălucitor, trestia și cărămida aparentă) intră desăvârșit în consonanță cu tehnicile și materialele de ultimă oră, arhitectura fiind gândită în armonie cu mobilierul și decorațiunile interioare, aducând veacurile XVII și XVIII în plin secol XXI. Fiecare loc este proiectat și construit ecosistemic. Totul e gândit în duhul locului, inserat în livezi, podgorii, pe dealuri sau la liziera pădurii și unde mineralul, vegetalul, stilul neoromânesc și art déco sunt sprijinite eficient de acel bun ecumenism cu care ne-au obișnuit Peleșul, Branul, Cotrocenii, Mogoșoaia și Balcicul, unde diversitatea vizuală include miresmele, sonoritățile și savorile gustative în numele tihnei, reveriei și armoniilor vindecătoare.

Albumul se deschide cu Conacul Apafi din Mălâncrav (proiect: Fundația „Eminescu Trust”, aflată sub înaltul patronaj al Alteței sale Regale Prințul de Wales) și se încheie cu reședința regală din Valea Zălanului, datorată fascinației aceluiași Prinț Charles al Marii Britanii pentru Transilvania (proiect: Context Arhitecture, autor arh. Silvia Demeter-Lowe, coordonare Count Kálnoky Estate), unde „majoritatea materialelor sunt de proveniență locală: țigla și cărămida făcute manual provin din Bățani, plăcile ceramice din Sighișoara, varul bulgări din Vârghis, produs de localnici în mod tradițional în cămenițe boltite, lutul, nisipul, bălegarul, paiele și pleava au fost achiziționate din sat, iar o parte din lemnul necesar reparațiilor, precum și unele elemente arhitecturale (uși, ferestre, trepte, podele) au fost reciclate din construcții aflate într-o stare avansată de degradare, care nu mai puteau fi salvate. Singurul material străin a fost izolația ecologică din fibră lemnoasă, folosită la conversia grajdului. Sustenabilitatea a jucat un rol hotărâtor și în alegerea sistemelor de instalații, care pentru încălzire utilizează combustibil solid, provenind din managementul durabil al pădurii învecinate”.

Fie și numai aceste proiecte ar fi fost de ajuns, din punctul meu de vedere, pentru a justifica o inițiativă parlamentară pentru restaurarea întregului patrimoniu național pornind de la această concepție stilistică.

Aceleași caracteristici le regăsim la casele tradiționale din Copșa Mare, proiectate de Giovanna și Paolo Basetti, arh. Laura Iordache. Începând cu anul 2005, soții Basetti au achiziționat lângă Biertan mai multe case delabrate și au început restaurarea cu materiale și tehnici locale, reeducându-i pe localnici, ca și pe primarii din 16 localități să interzică tâmplăria PVC la ferestre și să impună folosirea exclusivă a țiglei pentru acoperișuri. Așa s-au născut mândrețile care sunt Casa Verde și Casa Albă, unde șopronul a devenit sufragerie, iar grajdul s-a transformat în bucătărie tipic transilvăneană. În altă parte, grajdul a devenit salon confortabil, iar podul casei cuprinde acum dormitoare. Lemnăria, zidăria, tavanele și mobilierul pot rivaliza acum cu toate omoloagele lor din Polonia, Croația, Lisabona, Londra, până în Québec, Elveția, Maroc, Mauritania sau Stockholm.

Același este cazul casei de vacanță din Zăbala, între Covasna și Târgu-Secuiesc, unde Katalin RoyChowdhury of Ulpur, născută contesă Mikes, împreună cu fiii săi au transformat o așanumită machine house într-o fermecătoare casă patriarhală demnă de orice context odihnitor din Franța, Austria, Anglia sau Belgia.

La Drăgășani, locul din care porneau legendarele vinuri pentru Casa Regală românească și high life-ul Bucureștilor din epoca lui Carol I până târziu în interbelic, cuplul Cristiana și Valeriu Stoica au început în 2007 să restaureze Vila Dobrușa a familiei Maria și Iancu Râmniceanu. Actualul centru al ansamblului vinicol Avincis l-a avut ca autor pe Alexandru Beldiman, șef de proiect Cristina Woinaroschi, cu structuri de Popp& Asociații. În delicioasă concurență, Sandor Zoltan, Daniel și Călin Hoinărescu, împreună cu Matei Stoian, Grațiela și Nicolae Stoian, au restaurat Conacul Bellu (Bellio) de la Urlați, în timp ce lângă Târgu-Mureș, pe drumul către Luduș, în satul Ogra, arh. Géza Kerestes și ing. Dezideriu Csákany au renovat Castelul Haller, un proiect al familiei Foriș, „prin care vechiul castel a fost recuperat și transformat în pensiune și constituie un exemplu pentru întreaga zonă, o speranță pentru celelalte monumente din împrejurimi.

Casele tradiționale din Micloșoara, restaurantul Via din Cluj-Napoca, Casa Max din Sibiu (str. Ocnei nr. 22) și sediul bisericii evanghelice din Brașov stau bine în consonanță vizuală în cumpănă cu Turnul croitorilor din Cluj, Bastionul Theresia din Timișoara și Muzeul civilizației urbane din Brașov.

Mi se pare că aceste restaurări armonioase se pliază perfect pledoariilor de recuperare creativă a trecutului făcute de prof. arh. Aurelian Trișcu în volumul Cuvinte și case, despre care am scris aici luna trecută. Intențiile, proiectarea, ingineria și arhitectura celor cincisprezece reînvieri se înscriu în constelația Ion Mincu, Petre Antonescu, Nicolae Ghyka-Budești, Grigore Cerchez, I. D. Berindei, Constantin Iutzu, Ion N. Socolescu, George Sterian, Ștefan Ciocârlan, Sterie Ciortan, Victor Ștefănescu, Arghir Culina, Alex Orășanu și readuc în prezent stilul național prin care Hanul lui Manuc, Biserica Mănăstirii Hurezi, Stavropoleos și Așezămintele Brătianu intră în armonie cu Școala Centrală de Fete și Școala Mavrogheni, cu casele C. Ionnescu-Gion, Dissescu și Lahovary, cu Vila Minovici, bufetul de la Șosea și lotizările Ioanid sau Vatra Luminoasă, ori Culele Greceanu și I. G. Duca de la Măldărăști. Potlogii, Văcăreștii și Mogoșoaia, arhitectura bizantină și balcanismul slujit de meșteri sârbi, bulgari, croați, italieni și albanezi intră astăzi într-o înviorătoare continuitate cu așteptările elitelor exasperate de lipsa de viitor a unui prezent parcă irepresibil supus degradării.

Albumul 15re trebuie însă studiat în paralel cu cel publicat de NOI media print, Stilul național românesc (coordonator Árpád Harangozo, editor Adrian Manafu, text Ada Ștefănuț, fotografii Dana Voiculescu și Ovidiu Morar).

Îmi dau seama abia acum că textul de mai sus ar fi fost așezat de orice televiziune sub defăimătoarea etichetă „plasare de produse” și că ar fi fost mai cinstit din partea mea să vă îndemn să intrați pe site-ul www.igloo.ro pentru a vă bucura cu ochii proprii de ceea ce, pentru mine unul, a fost o încorporare a tuturor himerelor paseiste. Măcar arhitectural, dezumanizarea noastră să opteze pentru prefixul re-, adevăratul tezaur pierdut poate spre a fi mai bine regăsit.

Dan C.Mihăilescu
Dan C.Mihăilescu

Despre profesorul arhitect Aurelian Trișcu (1924-2018) am auzit de multe ori vorbindu-se respectuos la evenimentele organizate de Ordinul (și Uniunea) Arhitecților din România și l-am văzut citat cu venerație prin cărțile de arhitectură coordonate de Augustin Ioan cândva la Editura Paideia. Abia acum însă, după ce am citit intens participativ volumul Cuvinte și case apărut în 2007 la Editura Universității de Arhitectură „Ion Mincu”, am închis ochii și mi l-am închipuit pe Aurelian Trișcu însoțit de o strălucioare familie de spirite. Îl „văd” cu G. M. Cantacuzino la castelul din Florești-Prahova ori la Mogoșoaia, cu Horia Bernea, Horea Paștina și Părintele Iustin Marchiș la Stavropoleos, cu N. Șt. Noica, Alexandru și Raluca Beldiman pe Dealul Filaretului, cu Sofian Boghiu și Ioan Alexandru admirând melcul lui Antim de pe frontonul bisericii „Rugului aprins”, cu Paul Gherasim și Costion Nicolescu sub foișorul lui Dionisie de la Hurezi, ori împreună cu Olga Greceanu la Culele din Măldărești.

Aurelian Trișcu (1924 - 2018)
Aurelian Trișcu (1924 - 2018)

Încă de la prima pagină a cărții parcă îi simți pe toți aceștia pulsând consonant în stilistica filocalică a autorului.

Dacă mai presus de case se află cerul și omul, binele și iubirea, pentru ce gândești atât de des la ele? Le crezi sanctuar pentru o parte din cer, pentru om, pentru iubire? Ori pentru că, asemenea altora mulți, te naști și mori (dacă ai noroc) într-o casă? Sau fiindcă îți amintești contururile încăperii în care te-ai trezit într-o dimineață de demult, în raza de soare din oglinda unui dulap Biedermayer. Bunica îți deschide ușa ca să te trezești în glumă și în lumină. Te face părtaș la o joacă pusă la cale. Descifrezi unghiuri știute, scrinul, perdeaua prinsă-n brățări lucitoare și dimineața care începe, ea însăși, să se plimbe prin cameră. Ani care au adunat în jocuri de oglinzi imagini prietene. Salonul cu pianină și fotolii, cu peretele mobil dintre ele, care se strângea armonică pentru a le transforma în sală de festivități. Și simigeria recreațiilor, aflată în colțul strîzii, cu aerul ei oriental. Alături, Dealul Mitropoliei și casele care urcau odată cu tine. Pe povârnișul încă neamenajat de la poalele clopotniței coborai cu sania, alături de copii printre care se afla și Jean d’Ormesson, după cum singur avea să povestească”.

E limpede că, vorbind de Biedermayer, la numele închipuite mai sus ar fi de adăugat eseurile autobiografice ale lui Virgil Nemoianu și monografismul impetuos al bănățeanului Anton Golopenția.

Aurelian Trișcu vorbește despre rolul formativ al spațiului (bine i-ar fi stat în sumarul acelui memorabil volum colectiv Casele vieților noastre, apărut în 2014 la Humanitas):

Stăm într-o casă veche sau nouă, modestă sau exuberantă, la țară sau la oraș. Locuim într-un apartament de bloc, ori la curte, după cum se spune de la o vreme. Dar câți dintre noi își vor fi dând seama de potențialul discret al acestei locuințe? Calitățile pe care ea le ascunde exercită influențe profunde asupra fiecărei persoane și în mod special asupra copilului. Alte multe însușiri, deși esențiale, nu sunt luate în seamă. De pildă, relațiile sale cu natura. Sau mai ales valorile compozițional-arhitecturale: spațialitate și efecte de perspectivă, proporție și armonie, scară umană, ritm, mesaj, caracter, culoare. (...) S-ar cuveni să dăm mai multă atenție spațiului care ne înconjoară. Să observăm rolul habitatului ca mediu curent de viață începând de la adăpostul familial și până la aglomerația urbană”.

În chip logic, aș zice, de aici ajungem la Casa în Evanghelii, o sinteză a locurilor de popas și predicare ale Mântuitorului, pentru a veni în cele din urmă la Centrul „Sfântul Dimitrie”, de pe strada Matei Basarab, înființat de Fundația Stavropoleos pentru educarea și reintegrarea copiilor străzii.

Arhitectul admiră stilul brâncovenesc și relația osmotică dintre cultura naturii și natura culturii, fără a fi neapărat ostil noilor viziuni arhitecturale și tehnici de construcție, iar modul în care se raportează la duhul locului îl apropie în egală măsură de G. M. Cantacuzino și Andrei Pleșu.

Antologia Cuvinte și case cuprinde studii specializate, comunicări prezentate la colocviile Universității „Ion Mincu”, colaborări la volume colective europene, precum și articole apărute în diverse publicații, de la „Analele Sighet”, „Logia”, „Arhitectura”, „Scara”, „Arhitext Design” și „Transilvania”, până la „22”, „România liberă” și „Ziua”. Vedem cum volumetria, ingineria, legile edilitare, sociologia și tot ce ține de materialitatea construcției se transfigurează aproape metafizic precum cupola prin care nevăzutul ocrotește și lecuiește ispitele și încercările pământene. Pas cu pas, după ce vedem cum arhitectura înglobează istoria, geografia, estetica, mentalitățile și devine ecosistem dependent de secțiunea de aur, ne îndreptăm către simbolistica mistico-magică, în spiritul căreia Hölderlin spunea că „poetic locuiește omul acest pământ”. Adeseori, arhitectura și trăsăturile sale devin suport pentru mai buna înțelegere a unor alte sfere de valori. Astfel, amintind că ethos în grecește înseamnă locuință, Andrei Pleșu dădea o generoasă definiție: Etica e amenajarea lumii în vederea locuirii ei, e întemeierea unui spațiu în care sufletul să se poată simți ca și cum ar fi acasă.

Cartea lui Aurelian Trișcu redeșteaptă dorul de Voroneț, Moldovița, Agapia, Sucevița și Văratec, însă rămâne la fel de ispititoare când grupează fizionomii arhitecturale din Obor, de pe străzi ca Sf. Ștefan, Olari și Popa Rusu, Armenească, Știrbei Vodă, Praporgescu. E de ajuns o fotografie cu localul BCR strivind vizual frumusețea CEC-ului proiectat de Gottereau și a Lafayette-ului de odinioară, odată cu sufocarea perspectivei asupra legendarilor Lipscani, aceasta pusă în paralel cu exemplare rezolvări spațiale din Belgia și Anglia. Privirea lui G. M. Cantacuzino e de regăsit la Aurelian Trișcu când se apropie de Florența și Michelangelo, incursiune bine însoțită de câteva laudatio din stricta actualitate – pentru Sir Robert Mathew, Kisho Kurokawa și Radu Popa –, ca și în comentariile la pictura unor Sorin Dumitrescu și Ion Nicodim. Să nu omitem faptul că arhitectul a participat la mai multe expoziții ale Galeriei ”Catacomba”, ceea ce mă face să mi-l închipui și un familiar al grupului ”Prolog”. „Compari, spune el, descoperi tradiții îndepărtate sau autohtone, dar și o înnoire continuă în operele maeștrilor, pline de energie, confort, mister și muzicalitate”.

Pentru Aurelian Trișcu, „Învățătura este zidire și, în Evanghelii, cele ale zidirii cu prisosință se regăsesc în învățătură”. De multe ori, pulsația subiectiv-participativă se întrevede mai ales în citatele biblice, precum acesta: „Casa este omul și sufletul omului. Când spiritul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă și nu găsește. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieșit”. (Matei 12, 43-44)

Evident că găsim în carte pledoarii convingătoare pentru lărgirea zonelor pietonale în spațiul urban, dar în special pentru restaurarea și revalorizarea patrimoniului. Aici, profesorul nu ezită să noteze laudativ o serie de nume și fapte pe care se poate miza: Mariana Angelescu (Biserica fortificată din Prejmer), Ioana Grigorescu (Mănăstirile Sucevița și Dragomirna, Biserica Densuș, Cetatea Făgărașului), Virgil Antonescu și Ion Scheletti (biserici de lemn din Maramureș), Ștefan Balș (Voroneț, Hurezi, Neamț, bisericile Sf. Gheorghe și Kretzulescu din București). Tot aici, din perspectiva activismului profesional e de citat admirația fățișă pentru Radu Popa: „A cerut autorităților din Alba-Iulia să protejeze situl arheologic din zona Cetății, care cuprinde vestigiile Palatului Guvernatorului Daciei Traiane, a fost sechestrat la Cuhea rugând îndelung localnicii să nu agreseze biserica de lemn înălțată de strămoșii lor în 1718, s-a dus în repetate rânduri la Sighișoara pentru a promova restaurarea ansamblului medieval și ca să oprească implicarea autoarei Casei Poporului în proiecte ce ar conduce la mutilarea – și aici! – a vechiului centru de la poalele Cetății”.

Ar fi avut acum 96 de ani abia împliniți. Închid iarăși ochii și mi-l închipui colindând fericit prin „arhitectura” dumnezeiască din Delta Văcăreștilor. Discret, așa cum îl evoca Andrei Pleșu, „era cordial fără excese «mediteraneene», prietenos fără emfază declarativă, atent la oameni și la împrejurări, fără solemnitate „metafizică”. (...) Îl vedeam adesea, alături de soția sa, la vreuna dintre conferințele Colegiului «Noua Europă»: avea nimbul «ascultătorului ideal»: receptiv, participativ, încurajator. S-a stins cum a și trăit: fără tapaj, fără ostentație, fără retorică... (...) Un om al duhului, al suflării care dă viață, al solidarității comunitare.”

Dan C. Mihăilescu

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG