Emilian Galaicu-Păun

Istoria literaturii franceze reţine cazul unui poet minor care s-a făcut remarcat prin faptul că, odată intrat în posesia tirajului cărţii sale de versuri, a descoperit cea mai originală metodă de a-şi difuza opera, multiplicându-şi-o odată cu fiecare exemplar ce-şi găsea cititorul. Nici să se putea mai simplu – insul venea la crâşma din cartier (în Franţa, o adevărata instituţie!), comanda un vin, apoi sorbindu-şi pe îndelete băutura îşi căuta din ochi cititorul. Odată reperat, acesta era ţinut sub observaţie, şi încă îndeaproape, astfel încât la capătul unei ore poetul să-i poată alcătui profilul psihologic.

Partea a doua era şi cea mai complicată – fără să-l scape din priviri pe ins, poetul nostru îşi revizuia volumul, încercând să-i intre-n voie cititorului necunoscut. În felul acesta, smulgea anumite pagini, băga peniţa în cutare sau cutare vers, reaşeza textele (rămase, niciodată aceleaşi) într-o ordine ce i s-ar potrivi destinatarului încă nebănuitor de „masacrul” ce tocmai se opera în numele lui. O făcea cu o oarece febrilitate, fiindcă cititorul desemnat din oficiu putea să plece în orice clipă, indiferent la ce aduce ceasul nu aduce anul. Dacă totuşi rămâneau până la capăt, şi unul şi altul, ultimul era răsplătit cu un volum de poeme singular, selectat în exclusivitate pentru el. Nu existau două volume identice, tăieturile de la Cuprins – asemănătoare cu codul de bare – confirmau originalitatea absolută a selecţiei.

Şi uite aşa, chit că semnase o singură carte, poetul se pomeni autor a tot atâtea volume câţi cititori reuşise să-şi facă. Performanţă demnă de toată lauda sau – ca să-l citez pe bătrânul Kavafis – de „o mare glorie” (cel puţin cât să-l reţină istoria literaturii). O fi fost el, săracul, un poet minor, dar ce descoperire magistrală a făcut – poezia există în funcţie de cititor, la singular. (Între paranteze fie spus, ori de câte ori trebuie să citesc în faţa unui public necunoscut, mai întâi îmi „reglez tirul” cu doua-trei piese de top, după care, în funcţie de reacţie, schimb „cartuşele” sau „calibrul” armei…Nu-i mai puţin adevărat că ordinea poemelor în volum e sacrosanctă, şi asta deoarece Cartea este destinată unui cititor ideal.)

Gestul cel mai radical însă tot unui mare poet aparţine – toată viaţa Konstantin P. Kavafis şi-a tipărit poemele – unul câte unul! – pe foi volante, în tiraje (aproape) confidenţiale, abia spre sfârşitul vieţii strângându-le într-un volum cum şi-ar aduna grămadă la căpătâi toţi cititorii. Dar în cazul de faţă o carte este egal cu un neam!

Discutam cu pictorul Vitalie Coroban despre sutele şi miile, dacă nu sutele de mii de tone de salată Olivier ce se consumă anual în noaptea de Revelion pe-ntreg teritoriul ex-URSS, asta indiferent de minunăţiile bucătăriilor naţionale ale popoarelor locuitoare pe „a şasea parte de urcat a lumii”, şi cum masa de sărbătoare trebuie că are acelaşi gust „от Москвы до самых до окраин”, când m-a străluminat o idee trăsnet: ce-ar fi să alcătuiesc chiar eu o „salată Olivier… Barrot” – după numele renumitului prezentator al emisiunii Un livre/Un jour de la TV5 – de An Nou, una pentru minte, inimă şi literatură.

M-am uitat peste umăr – din fericire, biblioteca mea nu seamănă cu Euridice, musai aşadar să-şi facă simţită prezenţa! –, la fel cum se uită bucătarul-şef la depozitul cu alimente, cu singura deosebire majoră că-n rafturile mele toate produsele s-au amestecat demult, brânzeturile exegetice cu cărnurile unor romane, trufandalele ultimelor debuturi cu fructele uscate & stafidele unor ediţii bibliofile etc., etc. (Mi se întâmplă adeseori să caut un titlu anume, pe care ştiu sigur că-l am acasă, dar negăsindu-l printre altele mii şi mii, mă văd silit să-l împrumut de la bibliotecă – estimp, alte câteva zeci de volume ale mele circulă prin oraş; când e vorba de cărţi, sunt un om cu dare de mână…) Abundenţa şi varietatea mărfii m-au luat cu ameţeli: se poate ierna până şi la Polul Nord/Sud având la dispoziţie atâtea provizii!

Dar, Dumnezeule! ce chin să alegi două-trei titluri, pentru toate gusturile, când e vorba de o cină literară festivă. (Între paranteze, îmi amintesc de vizita lui Olivier Barrot la Chişinău, de-acum 3-4 ani, unde urma să ţină o prelegere despre literatura franceză contemporană la USM, în faţa studenţilor de la Facultatea de Limbi Străine; ei bine, mai întâi a mers la mediateca Alianţei Franceze să se informeze ce autori/titluri conţine, după care i-a combinat astfel încât să obţină câteva constelaţii importante, pentru ca-n cele din urmă să vorbească despre o pleiadă de câteva nume ce fac onoare Franţei. Cum ar fi, executarea comenzii cu materialul clientului!) Şi cum să ştii că ceea ce a fost pentru tine o sărbătoare a lecturii, pentru aproapele tău – Hypocrite lecteur – nu se va întoarce într-o pedeapsă?!

În plus, eu unul nu cred în lecturi „de zile mari” şi „de zi cu zi”, nici în cărţi „de post” şi „de lăsata secului” – fiecare trebuie să simtă când i-a venit sorocul cutărui sau cutărui autor/titlu. Poate de aceea nu i-am înghiţit niciodată pe autori gen Dan Brawn sau Paul Coelho, aceste fast-food-uri omniprezente în orice aeroport, gară, mall, dar şi librărie de cartier, butic, tarabă… (Nu că l-aş purta pe Druţă al nostru în buzunar, dar parcă mai „al meu” este albanezul Ismail Kadare sau cehul Milan Kundera decât aceste super-staruri ale globalizării.) Şi dimpotrivă, înghiţirea pe nerăsuflate a unui autor cum ar fi Dosto, de pildă, mi-a tăiat pofta – pentru decenii, când aveam să-l redescopăr dinspre scrierile târzii (Sonata Kreutzer, Diavolul etc.) spre cele „de top” – de Lev Tolstoi.

Una peste alta, cunosc oameni care găsesc nenumărate valenţe unei singure cărţi (există cluburi de fani ai lui Ulise, de James Joyce, la fel cum există cetitori de viţă ai Crailor de Curte-Veche de Mateiu Caragiale), dar şi inşi ce strigă cu acelaşi apelativ – „cool!” – biblioteci întregi; cum să-i împaci pe unii şi pe alţii?! Nu numai o „salată Olivier Barrot”, un biet „coctail Venicika Erofeev” nu aş fi în stare să fac, fără să ultragiez unele sensibilităţi.

Şi atunci ciocănesc uşor, cu vârful limbii, o frază de Anton Pann şi vă las să-i ascultaţi, pe stomacul gol, sonorităţile de cristal: “... va cunoaşte diapazonul şi disdiapazonul al fiecărui glas în înălţare peste înălţare şi în pogorâre până sub pogorâre; va vedea ce fel se glăsuiesc zicerile cereşti şi cele cu cer suire, cum şi zicerile pământeşti şi câte cu cer josire...”