Emilian Galaicu-Păun

Îngheţul este cel mai mic rău ce i se poate întâmpla Republicii Moldova în această iarnă a spulberării tuturor speranţelor încolţite acum doi ani şi ceva. (Unde eşti tu, Ion Mureşan, să reciţi – a nu se confunda cu: să răciţi, nici cu: sărăciţi – din Cartea de iarnă, ed. Cartea Românească, 1981? Răspunsul nu întârzie să vină – în cartea Alcool, ed. Charmides, 2010.)

Atmosfera de-a dreptul glacială din sânul AIE-2, de parcă tustrele componentele funcţionează pe bază de freon, spre a-şi conserva puterea, se extinde – mutatis mutandis – asupra făcutului locului acestuia, cu tot cu cei ce n-au apucat să-l părăsească, şi ameninţă să transforme „căciula lui Guguţă” (dincolo de metaforă, un obiect cât se poate de util în aceste zile şi nopţi polare!) într-un iglu… kolhoznic. Acolo unde părea să apară o soluţie – antigel, dacă ar fi să credem pe cuvânt spusele proaspătului trio socialist –, acum bate crivăţul, iar iarna vrajbei noastre se înteţeşte nu doar în termometre, ci şi în sondajele de opinie.

Faptul că puţin peste jumătate din populaţia ţării, dacă judecăm strict după numărul de voturi obţinute de PDL, PD şi PL, este luată ostatic, în plină iarnă (vai! ce decembrie călduros am avut, inclusiv pe 16, aproape ca acum 22 de ani, când la Bucureşti cădea regimul Ceaşescu), iar guvernarea majoritară se face că plouă, nu doar că demoralizează toată lumea (y compris, şi minoritatea care a votat PCRM), ci subminează însăşi încredere într-o democraţie asociativă – debarcarea guvernului Ion Sturza constituie, în acest sens, un antecedent periculos. Fatalmente, partidele „democratice” – sau autointitulate astfel – nu sunt în stare să se înţeleagă între ele, ba chiar par să facă totul pentru a readuce la putere „vechea gardă” (discutabil, termenul – dar în absenţa altuia mai bun şi atât timp cât Cârmaciul rămâne acelaşi, nu am unul mai potrivit). Pe de-altă parte, nici „monolitul” PCRM nu a trecut de proba aflării în opoziţie – ceea ce înseamnă că partidele de dreapta calcă strâmb odată ajunse la putere, iar cele de stânga când o pierd.

Meteorologia nu-i deloc clementă în ce priveşte timpul probabil în viitorul apropiat. Şi nici politologii noştri nu se grăbesc să prognozeze un dezgheţ la vârf. (Defilarea acestora pe la diferite posturi de televiziune ar trebui înscrisă printre obiceiurile de iarnă, alături de: Colindat, Urat, Capra ş.a.) Aşa că iarnA[IE-2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12 – dacă s-ar inventa cea de a 13-a lună a anului, aş pune-o şi pe ea la socoteală] promite să fie lungă. Întrebarea a fost şi rămâne – de la Mircea Eliade citire: „După Conferinţa de la Teheran, unde Europa fusese împărţită în două mari zone de influenţă, ştiam că soarta noastră era pecetluită. Problema principală era, după expresia lui Anton Golopenţia, cum să iernăm, cum să ne salvăm identitatea naţională în timpul acestui nou Ev Mediu, care putea dăinui multe generaţii” (Memorii, vol. II, Humanitas, 1991) – la ce-a folosit (şi cui!) primăvara lui 2009?!

Dacă ar fi să credem presei noastre, impactul Domnicăi Cemortan asupra căpitanului navei Costa Concordia, Francesco Schettino, ar fi comparabil cu cel al icebergului de tristă faimă care-a scufundat acum un secol – mai exact pe 14 aprilie, 1912 – Titanicul. Faptul că o tânără arătoasă de 25 de ani se poate angaja (adevărat, la negru!) dansatoare pe un luxos vas de croazieră devine astfel un cap de acuzaţie, iar aflarea ei în compania căpitanului la cină chiar în momentul impactului o transformă brusc într-un fel de Mata-Hari. Halal presă de senzaţie! Ce-ar fi ca aceiaşi bravi jurnalişti de investigaţie să dea o raită prin cluburile de noapte din Chişinău – doar cât să constate cum zeci de fetiţe, unele abia ajunse la pubertate, dansează la bară (şi nu dansuri clasice!), bâţâind lasciv din şoldurile mai mult închipuite şi lăsând tot felul de nenici să le îndese bancnote mototolite după elasticul chiloţeilor tanga sau bretelele cu paiete argintii ale sutienelor, aproape inutile…

Mai încoace, citesc că o altă tânără din Republica Moldova, şi anume Olga Velceva, în vârstă de 23 de ani, recepţionistă la Burj Al Arab (în traducere – Turnul Arabilor; este cel mai înalt hotel din lume, atingând 321 de metri şi având 60 de etaje) din Dubai, a fost aleasă „faţa” celui mai luxos hotel din lume şi totodată recepţionista anului 2011. Ultimul titlu i-a revenit în cadrul concursului internaţional AICR (International Presidium of the Amicale Internationale des Chefs de Reception et Sous Directeurs des Grand Hotels), la care au participat reprezentante din 14 ţări, unele cu mari tradiţii în domeniu (cum ar fi Franţa sau Elveţia). Toate bune şi frumoase, dar când mă gândesc că Burj Al Arab are forma unei pânze de vapor (cu vânt prielnic în pupă!), parcă mă încearcă o nelinişte, neliniştea unei păsări călătoare înainte de furtună. Dacă se dă o spargere la Turnul Arabilor, sau se blochează lifturile, sau – Doamne fereşte! – intră un avion pe fereastră, tot moldoveanca va fi de vină?!

Şi în timp ce fetele noastre pleacă pe-un cap, păsări călătoare, peste mări şi ţări, făcutul locului acestuia aduce tot mai mult cu un cuib de cuci – „eu CU-CU (suntem în anul Caragiale!) cine votez?”