Emilian Galaicu-Păun

Imediat după 1989, şi mai ales după 1991, s-au auzit mai multe voci care se întrebau dacă avem – şi dacă da, unde-i? – literatură de sertar. Puţinele scrieri ieşite la suprafaţă în anii ce-au urmat – de la Eu şi lumea, jurnalul lui Alexei Marinat, la Povestea vulturului, de Nicolai Costenco (alte câteva lucrări cu caracter memorialistic nu se ridică la valoarea acestora) – nu au zguduit marele public, în felul în care jurnalele & memoriile deţinuţilor politici au făcut-o în aceeaşi perioadă, în URSS-ul anilor ’87-’90 şi în România în anii ’90. Nu că autorii moldoveni ar fi suferit mai puţin (un Costenco a „petrecut” 15 ani în Gulag, unde şi-a înmormântat un fiu), mai degrabă nu le-a ajuns forţă artistică să exprime până la capăt – adică asumându-şi şi postura, mai puţin eroică, de… victimă care-i dă o mână de ajutor călăului – adevărul trăit de ei. Ridicate la putere, toate aceste adevăruri personale ar fi constituit o frescă pe cât de autentică, pe atât de zguduitoare a „neamului nevoii” (vorba lui Eminescu, vai! atât de actuală).

Observ în ultimul deceniu un adevărat „asalt” al memoriei, mai cu seamă în creaţia tinerilor scriitori: de la trilogia lui Alexandru Vakulovski & Iepurii nu mor al lui Ştefan Baştovoi, Aula, 2002, la recentele scrieri semnate de Iulian Ciocan (Tărâmul lui Saşa Kozac, Tracus Arte, 2011), Mihail Vakulovski (Tovarăşi de cameră, Cartea Românească, 2011), Doina Postolachi (601 sau Valiza cu busole, Arc, 2011), fără a-l uita pe Dumitru Crudu romancierul şi nuvelistul. De unde această nevoie presantă de a se mărturisi? Şi de ce unele pagini ale acestora sunt mai percutante decât anumite scrieri de sertar? Nu cumva tocmai de aceea că literatura scrisă într-un regim ce le inoculase până şi celor mai curajoşi creatori un soi de cenzură interioară nu ajunge să spună până la capăt ceea ce-i chemată să exprime?! (Marele Cehov îi cerea omului să-şi „stoarcă robul din el”; or, cenzura interioară pare să întreţină un fel de complicitate cu regimul.) În ultimă instanţă, cât de departe se poate merge pe calea dezvăluirii adevărului, ştiind că ori de câte ori evoci un fapt real, relatezi o istorie trăită, spui o „poveste de viaţă”, cineva va avea de suferit? Sau e mai bine să treci totul sub tăcere? Să întorci pagina? Să uiţi?

Eu unul cred că nici o iertare nu-i sinceră atâta timp cât aceasta presupune şi uitare – îmi vine-n minte replica lui Paul Goma aruncată torţionarilor săi: „Am să vă ne-uit!” –; din contră, abia ceea ce francezii numesc devoir de mémoire deschide calea unei asumări făţişe a istoriei personale şi de neam. Potenţată artistic, orice faptă – de la palma primită în copilărie la bătaia în plin centrul oraşului încasată de la nişte poliţişti – capătă o cu totul altă arie de acoperire, şi atunci nu se mai poate vorbi despre „spălarea rufelor murdare în public”, ci de o curăţire lăuntrică, dacă nu chiar de spovedanie (sigur, a unui învins – învingătorii mai degrabă zăngănesc din arme şi mizează pe tăcerea mieilor de sacrificiu). Altfel spus, în scris oricine se poate uita în ochii celui/celor care l-a(u) nedreptăţi cândva, nu pentru a-i (le) reproşa ceva, ci spre a-şi recăpăta demnitatea călcată-n picioare. Faptul că unii cititori vor lăsa ochii în pământ poate că-i va determina să nu facă ceea ce, pus pe hârtie (sau pe ecran, dacă mă gândesc la e-book), le-ar fi ruşine să (se) recunoască. La urma urmei, o carte scrisă nu-i doar o boală-nvinsă (ca să-l citez pe Lucian Blaga), ci şi un lung, dacă nu chiar nesfârşit travail de deuil. Cu riscul de a-i supăra pe cei vii, eu unul port doliu după morţii neamului meu…

Meritul descoperirii prozatorului Ştefan (Savatie) Baştovoi îi aparţine poetului şi editorului căutător de talente Alexandru Muşina, cel care-i scotea romanul de debut, Iepurii nu mor, Aula, 2002, recomandându-l călduros drept: „un roman de o mare sensibilitate şi profunzime, scris impecabil, cu o construcţie riguroasă. Nu mai e vorba de un ucenic, ci de un tânăr maestru: Ştefan Baştovoi. Avem de-a face cu un roman singular în literatura română postbelică. Un «fruct» neaşteptat, cu atât mai preţios, al istoriei nemiloase a unei provincii româneşti, Basarabia, răpită din nou de ruşi (sovietici) în 1944.” (Între paranteze mă întreb dacă titlul nu are vreo tangenţă cu „pâinea de la iepuri” din copilărie…) O a doua ediţie a cărţii, revăzută şi adăugită, apărea la Polirom, în 2007, de data aceasta cartonată – dar şi fără acest „costum la patru ace” tipografic, romanul stă în picioare! Plus que ça – de curând, păşeşete (cu dreptul!) pe străzile Parisului, în traducerea Laurei Hinckel, scos la editura Jaquelin Chambon, din cadrul concernului Actes Sud. Abia apărut pe piaţă, Le Monde îi consacră o cronică pertinentă”, sub semnătura dnei Catherine Simon – „Les lapins ne meurent pas de Savatie Baştovoi: une enfance moldave. Bref, un véritable succes!

Ce-i impresionează aşadar pe francezi? În primul rând faptul că „(…) maniera sa de a restitui propaganda stalinistă, repetată cu insistenţă atât în şcolile moldoveneşti, cât şi în cele româneşti, nu este deloc dogmatică: ea reliefează mai degrabă poezia absurdului. Titlul romanului este de asemenea extras din unul dintre dialogurile groteşti şi extravagante, purtate între pădurarul Makarâci şi o figură imaginară a lui Vladimir Ilici (Lenin), cele două personaje certându-se vehement cu privire la tema iepurilor şi a presupusei lor naturi eterne.” (Că tot veni vorba, iată ce-i spunea Ştefan Baştovoi lui Mihai Vakulovski, într-un interviu acordat în ianuarie 2002: „Ştii, când eram mic, îl iubeam foarte mult pe Lenin şi cel mai mare regret al meu era că nu am trăit pe vremea lui, ca să pot fi şi eu printre copiii pe care îi mângâia şi cu care vorbea. Şi sufeream, pentru că ştiam că asta nu se va întâmpla niciodată. Simţeam efectiv că viaţa mea este un rateu, pentru că nu aveam nici cea mai mică şansă de a-mi îndeplini visul vieţii mele, să-l văd pe Lenin.”) Nici biografia autorului nu scapă vigilentului critic de la Le Monde: „Baştovoi însuşi a suferit din cauza arbitrariului adulţilor când era licean: la cererea unui cadru didactic, tânărul Ştefan a fost internat într-un spital psihiatric. El a extras din această experienţă o culegere de poezii, Un diazepam pentru Dumnezeu (de fapt, este titlul primul ciclu din cartea sa de debut, Elefantul promis, Arc, 1996 – nota mea), a cărei publicare îi va aduce un început de faimă”. (Şi încă ce faimă – la 20 de ani, Ştefan Baştovoi devine liderul incontestabil al generaţiei tinere, alte trei volume succedându-se anual, poetul retrăgându-se din viaţa de mirean la mănăstirea Noul Neamţ în plină glorie, la doar 26 de ani! În mod cu totul paradoxal, continuă să fie o referinţă pentru tineri chiar şi atunci când îşi reneagă poezia scrisă „în civilie”…) Dar chintesenţa cronicii – şi dovada certă că scrierea este citită de către Catherine Simon în spiritul cărţii – e de căutat pe final: „Roman sumbru, Iepurii nu mor este dedicat «copiilor sovietici care au crescut». Cu toate acestea, romanul răspândeşte o lumină puternică: strălucirea unei scriituri formidabil întocmite şi pline de fineţe”. O dată în plus, intuiţia lui Alexandru Muşina că am putea interesa Occidentul tocmai prin ceea ce s-ar numi „făcutul locului acestuia” se adevereşte cu brio – Ştefan Baştovoi nu datorează nimic „-ismelor” literaturii europene, ci chiar… literaturii sovietice, pe care o întoarce ca pe o mănuşă pe dos, denunţându-i tarele pe măsură ce le urmează à la lettre.

În alineatul în care – vorba vine – „se trag concluzii”, nu pot să nu amintesc că, acum câteva decenii, un alt roman al unui autor basarabean era foarte bine primit la Paris – şi anume Din calidor. O copilărie basarabeană, de Paul Goma. Mare lucru, copilăria! Păcat doar că, înainte să ajungă într-o carte, aceasta trebuie furată – în iunie 1940, în iunie 1941, în august 1944, dar şi, hélas! treizeci şi ceva de ani mai târziu. Dacă nu cumva până-n ziua de azi!