Emilian Galaicu-Păun

Un civil în secolul douăzeci este titlul volumului de versuri al lui Nicolae Prelipceanu, iar prin extensie – şi autorul acestuia, un poet eminamente civil, străin de orice fel de militantism, care s-a afirmat într-o perioadă mai degrabă potrivnică „gândirii fără alibi”, devenind una dintre vocile distinctă a generaţiei „ş(o)aptezeciste”. Adevărat, una bine temperată, după cum observă Constantin Abăluţă, el însuşi un cavaler al discreţiei: „Adesea poemele frizează stenograma unor stări emoţionale, deci o abreviere expresivă, o epurată, ironică trecere în revistă (…)”. Această tehnică hai săi zic „a camaieului”, dusă la perfecţiune, îi permite poetului să-şi dozeze efectele versurilor, niciodată spectaculoase şi tocmai prin aceasta umane, astfel încât la capătul lecturii te pomeneşti că-i răspunzi textului, scris parcă anume pentru tine. Din te miri ce, se ţese treptat un soi de complicitate dintre autor – foarte cult, dar neafişându-şi erudiţia – şi cititor – bucuros să recunoască miturile fondatoare ale civilizaţiei europene în poemele bine strunite –, una deloc convenţională de vreme ce neliniştile primului se „hrănesc” din angoasele colective, iar plăcerea lecturii, în cazul celui din urmă, rezidă tocmai în sublimarea acestora. Cum să nu-i dai dreptate lui Laurenţiu Ulici care observa la un moment dat: „Nu versurile luate separat sunt expresive, ci şirul lor complet, iar frumuseţea poetică, poezia însăşi, stă în acordul dintre înţelesul parabolelor (dedus), ambiguitatea (indusă) şi frazeologia lor indivizibilă”?! Cum ar veni, o poezie de acordor de instrumente, nu atât muzicale cât… sufleteşti. În aceeaşi cheie, doar că diversificându-i gama, îl citeşte criticul Dan Cristea: „În aliajul acestei formule intre inteligenţă, spirit anti-sentimental, fumisterie, fineţe de limbaj, ironie şi disimulare, gust pentru paradox şi calambur (…); mai mult decât «lirism», prin urmare, întâlnim luciditate şi jocuri ale spiritului…”

Cât despre antologicul poem Ce-ai făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu (Nota Bene: fără semnul de întrebare la sfârşit), care dă şi titlul antologiei de autor scoasă în 1999 la Editura Eminescu, acesta pare construit asemenea unui ochean din nenumărate simetrii, unele cu bătaie lungă, altele ţintind imediateţea (regimului Ceauşescu, dar şi a oricărui regim autoritar), bun de privit în stele dar şi (mai cu seamă!) pentru o introspecţie nemiloasă. Nu-i vorba aici doar de „preţiozitatea aranjării, prin căutarea înfrigurată a «efectelor»”, chit că „poetul dozează valorilor vizuale în simetrii şi asimetrii savante, sugerând un mister” (Gheorghe Grigurcu), ci de o Est etică a solidarităţii în toată puterea cuvântului, întoarsă pe dos pentru a-i simţi mai bine efectele (cumplite versuri: „nimeni dintre cei care gândesc noaptea singuri/ nu are nici un alibi”). De-aici şi până la chemarea: „nu ajunge/ să fii singur nu ajunge/ trebuia să mai chemi pe cineva” nu-i decât un pas – unul mic pentru omul singur, unul mare pentru omenire. Forţând puţin nota (de la Petru Poantă citire: „…lui îi este caracteristică libertatea mimării marilor teme ale creaţiei…”), aş zice că poemul dat e un fel de Marseillese a lui Nicolae Prelipceanu, doar că una cu surdina.


* * * * *

Nicolae PRELIPCEANU

Ce-ai făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu

Ştiu vei răspunde că ai stat singur la tine în casă
că ai gândit
singur
împotriva Nopţii Sfântului Bartolomeu
că ţi-ai scris gândurile pe hârtie
singur
că nici nu te născuseşi pe atunci
că gândeai împotriva Nopţii Sfântului Bartolomeu
aşa nenăscut cum erai

cine erai tu în Noaptea Sfântului Bartolomeu
şi de ce n-au intrat în casă la tine
era atât de uşor
erai cu creierul pe tava albă de hârtie
îl opreai cu pana ta de gâscă
să fi făcut o mişcare greşită şi erai mort
cu o singură mişcare greşită a penei
pe tava albă de hârtie unde se află creierul tău
de ce n-ai făcut mişcarea greşită

de ce n-au intrat în casa ta
de ce nu te-au ucis
în Noaptea Sfântului Bartolomeu
cine poată să spună că nu minţi
că nu erai printre ceilalţi
ai vreun alibi
nu ai nici un alibi
nimeni dintre cei care gândesc noaptea singuri
nu are nici un alibi
dacă între timp a şi fost
Noaptea Sfântului Bartolomeu
o altă noapte trebuie să-ţi alegi
pentru a-ţi pune creierul pe hârtie
(ca şi cum punerea lui acolo suferă amânare
ca şi cum amânarea nu e egală
cu mişcarea greşită a stiloului tău)

singur în Noaptea Sfântului Bartolomeu
nu poţi fi
pe hârtie urmele nopţii nu sunt de ajuns
să înţelegi Noaptea Sfântului Bartolomeu
nu ajunge
să fii singur nu ajunge
trebuia să mai chemi pe cineva
chiar înainte de a te naşte

nu te credem despre Noaptea Sfântului Bartolomeu

Îngheţul este cel mai mic rău ce i se poate întâmpla Republicii Moldova în această iarnă a spulberării tuturor speranţelor încolţite acum doi ani şi ceva. (Unde eşti tu, Ion Mureşan, să reciţi – a nu se confunda cu: să răciţi, nici cu: sărăciţi – din Cartea de iarnă, ed. Cartea Românească, 1981? Răspunsul nu întârzie să vină – în cartea Alcool, ed. Charmides, 2010.)

Atmosfera de-a dreptul glacială din sânul AIE-2, de parcă tustrele componentele funcţionează pe bază de freon, spre a-şi conserva puterea, se extinde – mutatis mutandis – asupra făcutului locului acestuia, cu tot cu cei ce n-au apucat să-l părăsească, şi ameninţă să transforme „căciula lui Guguţă” (dincolo de metaforă, un obiect cât se poate de util în aceste zile şi nopţi polare!) într-un iglu… kolhoznic. Acolo unde părea să apară o soluţie – antigel, dacă ar fi să credem pe cuvânt spusele proaspătului trio socialist –, acum bate crivăţul, iar iarna vrajbei noastre se înteţeşte nu doar în termometre, ci şi în sondajele de opinie.

Faptul că puţin peste jumătate din populaţia ţării, dacă judecăm strict după numărul de voturi obţinute de PDL, PD şi PL, este luată ostatic, în plină iarnă (vai! ce decembrie călduros am avut, inclusiv pe 16, aproape ca acum 22 de ani, când la Bucureşti cădea regimul Ceaşescu), iar guvernarea majoritară se face că plouă, nu doar că demoralizează toată lumea (y compris, şi minoritatea care a votat PCRM), ci subminează însăşi încredere într-o democraţie asociativă – debarcarea guvernului Ion Sturza constituie, în acest sens, un antecedent periculos. Fatalmente, partidele „democratice” – sau autointitulate astfel – nu sunt în stare să se înţeleagă între ele, ba chiar par să facă totul pentru a readuce la putere „vechea gardă” (discutabil, termenul – dar în absenţa altuia mai bun şi atât timp cât Cârmaciul rămâne acelaşi, nu am unul mai potrivit). Pe de-altă parte, nici „monolitul” PCRM nu a trecut de proba aflării în opoziţie – ceea ce înseamnă că partidele de dreapta calcă strâmb odată ajunse la putere, iar cele de stânga când o pierd.

Meteorologia nu-i deloc clementă în ce priveşte timpul probabil în viitorul apropiat. Şi nici politologii noştri nu se grăbesc să prognozeze un dezgheţ la vârf. (Defilarea acestora pe la diferite posturi de televiziune ar trebui înscrisă printre obiceiurile de iarnă, alături de: Colindat, Urat, Capra ş.a.) Aşa că iarnA[IE-2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12 – dacă s-ar inventa cea de a 13-a lună a anului, aş pune-o şi pe ea la socoteală] promite să fie lungă. Întrebarea a fost şi rămâne – de la Mircea Eliade citire: „După Conferinţa de la Teheran, unde Europa fusese împărţită în două mari zone de influenţă, ştiam că soarta noastră era pecetluită. Problema principală era, după expresia lui Anton Golopenţia, cum să iernăm, cum să ne salvăm identitatea naţională în timpul acestui nou Ev Mediu, care putea dăinui multe generaţii” (Memorii, vol. II, Humanitas, 1991) – la ce-a folosit (şi cui!) primăvara lui 2009?!