Interviul de mai jos constituie fructul hazardului, şi încă unul “rupt” în pripă — o trufanda. Îl întâlnisem pe poetul Mihai Ursachi la Iaşi, în ianuarie 1991, la o şedinţă a cenaclului condus de Lucian Vasiliu, al cărui prag îl păşeam pentru prima dată. Deşi nu-l mai văzusem până atunci (nici măcar în poze, excepţie făcând desenul lui Nichita Stănescu, în peniţă, de pe coperta a patra a volumului de poeme Diotima), l-am recunoscut deîndată — cum stătea într-un jeţ (ar fi trebuit să scriu, în spiritul Magistrului, “jâlţ”) în hallul Casei Pogor, ţeapăn, cu privirea fixă, semăna cu o puşcă de vânătoare cu ambele cocoaşe trase, gata-gata să riposteze. Nu ţin minte să fi schimbat mai mult de două-trei cuvinte, de circumstanţă, înainte de a ne lua rămas bun. La scurt timp, ne-am revăzut la Chişinău, pe-atunci încă — ierte-mi-se cacofonia — capitala R.S.S. Moldoveneşti. Tocmai venise în turneu cu Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, al cărui director fusese numit de curând, iar în acea dimineaţă de martie 1991 rătăcea stingher pe coridoarele Uniunii Scriitorilor din Moldova, în căutarea confraţilor basarabeni. Trei suprize — una după alta, în rafale — m-au dat gata pe loc: să-l întâlnesc pe Mihai Ursachi la Chişinău (fieful lui Păunescu & Co), să mă recunoască (abia dacă făcurăm cunoştinţă la Iaşi) şi — lucru nesperat — să accepte cu bunăvoinţă un blitz-interviu pentru Literatura şi arta la care, pe atunci, îmi “scuturam spicul”. Ce mai! eram copleşit, ca unul care se pomeneşte cu peştişorul de aur în plasă şi, de uimire, nu ştie ce să-i ceară. În plus, nu aveam la îndemână barem un dictafon, astfel că interviul l-am realizat în scris, la patru mâini, eu întrebându-l prin viu grai (dar grăbindu-mă să-mi notez, pe scurt, fondul chestiunii), Domnia Sa aşternând pe hârtie, manu propria, răspunsul. Nu a durat mult — cât o lecţie (deschisă, de vreme ce Serafim Saka se afla de faţă). Din motive obscure, interviul nu a mai apărut la Literatura şi arta (îl făcusem din proprie iniţiativă, fără asentimentul redactorului-şef), astfel încât din acea şedere a magistrului Ursachi la Chişinău — prima şi ultima, cum se va dovedi mai târziu — nu avea să rămână altă mărturie scrisă decât autograful poetului, pe 7 foi A 4, şi acelea rătăcine ulterior în arhiva mea personală...
Vestea dispariţiei lui Mihai Ursachi, în martie 2004, mi-a adus aminte de acel interviu inedit ca de o promisiune neonorată. Am scotocit prin arhivă, am golit sertarele până, în cele din urmă, am dat de el. Recitindu-l, după două decenii, l-am găsit curios, nu atât pentru virtuţile literare ale textului (mea culpa!), cât pentru valoarea lui de document al trecerii poetului pe aceste meleaguri. Îl transcriu întocmai, respectând punctuaţia autorului.
* * * * * * *
Emilian Galaicu-Păun: Ce surpriză, Magistre, să Vă reîntâlnesc la Chişinău! Sunteţi pentru prima oară în Basarabia?
Mihai Ursachi: Familia mea provine, printr’o ramură a sa, din partea ocupata a Bucovinei. Întotdeauna am avut şi am păstrat în suflet imaginea Moldovei întregi, între hotarele lui Ştefan cel Mare. De aceea nu am considerat posibilitatea unei vizite dincolo de Prut, atâta vreme cât separaţia artificială dintre cele două jumătăţi ale Moldovei continuă să existe. La ora actuală, reunirea mi se pare un fapt săvârşit, în spirit, şi datorită în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, moldovenilor de partea asta a Prutului, adică Dvs.
Em. G.-P.: Gherla de Paul Goma, Fenomenul Piteşti de Virgil Ierunca, Jilava, fortul 14 de Mihai Ursachi — şi lista poate continua —, iată tot atâtea mărturii cutremurătoare din infernul concentraţionar al României comuniste a anilor ’50 – ’60, când “intelectual-condamnat-la-mai-mult-de-zece-ani” era o categorie după care se constituiau brigăzile de muncă pentru cele mai grele corvezi. Astăzi, la doar un an şi ceva de la Revoluţia din decembrie â89, se poate vorbi de o schimbare a condiţiei — ca să nu zic, a corvoadei —intelectualului român?
M. U.: Era greu să fii român în timpul despre care vorbiţi; era greu să fii român la Iaşi, la Bucureşti sau la Paris... Sunt sigur însă că cel mai greu era să fii român la Chişinău sau la Cernăuţi. Ştiu, de exemplu, că un şef bolşevic din U.R.S.S., înainte de a fi uns satrap şef, trebuia să se ilustreze ca mare călău al Moldovei. Aşa a fost cazul lui Hruşciov, al lui Brejnev...
A vorbi despre condiţia intelectualului, mai ales a scriitorului, în România de azi, e o întreprindere cât se poate de hazardată. Ce pot spune acum, este că majoritatea scriitorilor s’au angajat în eradicarea comunismului în România şi în acţiunea de educaţie întru democraţie. Relativa secetă de opere literare propriu-zise se explică tocmai prin acest efort, aproape unanim, de a trezi naţiunea la libertate şi democraţie, adică la viaţă. Este o mare energie creatoare în acest efort, e ca şi cum ai zămisli cel mai vital poem, poemul reînvierii din morţi a unei naţiuni...
Em. G.-P.: …şi cu poemul propriu-zis cum rămâne? Vă întreb deoarece, în ultimul timp, artiştii noştri s-au ilustrat mai mult “pe baricade” decât la masa de scris...
M. U.: Este foarte firesc ca, reuniţi cum suntem, pentru totdeauna, întru spirit, preocupările, grijile, ostenelile noastre, ale celor “de îmbe maluri ale Prutului” să fie foarte asemănătoare, dacă nu identice. Cât despre revenirea la “adevărata literatură”, chestiunea este să stabilim ce vom înţelege prin această noţiune. În ce mă priveşte, socotesc că fac adevărată literatură şi atunci când îmi scriu rubrica săptămânală la “Convorbiri literare”, şi atunci când purtăm această conversaţie. Voiajul la Chişinău, oraşul însuşi, mi-a trezit nostalgii, nostalgii care aproape că au devenit poeme... Odată vor deveni.
Em. G.-P.: Timp de câteva decenii, ţările lagărului socialist şi-au văzut cele mai ilustre minţi luând calea exilului. Ce a însemnat această experienţă pentru Dvs.?
M. U.: Am stat în exilul politic 9 ani, după ce mai înainte stătusem 3 ani în închisorile şi lagărele comuniste din România. Ambele experienţe au avut un efect formativ asupra sufletului şi spiritului meu. În închisori am avut norocul să cunosc rezistenţa română anticomunistă, adevărata rezistenţă, de la partizanii din munţi la prinţul Serghei Scepkin-Şubin, doctorul Sergiu Al George şi Alecu Paleologu. Exilul mi-a lărgit orizontul, am căpătat o viziune planetară, universală, ce vrei, un salt din Ţicăul Iaşilor până la Baja California... Deviza mea acum este: “Să gândim global, să acţionăm local”. Ceea ce şi fac. E tot ce am adus mai bun din lungile-mi peregrinări.
Em. G.-P.: Sunteţi printre puţinii scriitori ai diasporei româneşti, dacă nu singurul care a revenit în Ţară. Cum o găsiţi după atâta amar de vreme?
M. U.: La primul contact, în mirifica primăvară a anului 1990, la Bucureşti, senzaţia a fost de euforie şi extaz. Am reîntâlnit vechi prieteni, scriitori, artişti, disidenţi, rezistenţi. Acum, după aproape un an, un fel de angoasă subterană mă copleşeşte uneori. Poporul pare umilit, înjosit, abrutizat de cei 50 de ani de tiranie. Talpa ţării, ţărănimea, aproape că nu mai există. Iată de ce sunt pentru apostolatul intelectualilor, iată de ce scriitorul e un misionar, sau trebuie să fie un misionar în propria-i ţară. O jale imensă, iată ce simt uneori privind în feţele oamenilor de pe stradă, ale celor de la cozi, ale femeilor cu sacoşa care aplaudau minerii molestând tinerii în iunie la Bucureşti...
Em. G.-P.: ...altminteri, o atitudine perfect explicabilă într-o lume deformată de “materialismul dialectic”. Ţine de trecut. În ceea ce priveşte viitorul — şi mă gîndesc la atâtea utopii, acum pe cale să devină realitate, cu maşini inteligente preluând funcţiile omului, într-o societate suprasaturată tehnic —, credeţi că mai e loc pentru spirit? Dvs., care tocmai V-aţi întors dintr-o ţară ce a păşit deja, în acest sens, în mileniul III...
M. U.: În America obişnuiam să urmăresc interviurile de televiziune şi să citesc din scrierile lui Carl Sagan. Acesta se ocupa cu exact probleme ca acelea pe care le discutăm noi acum. O previziune clară e greu şi riscant de făcut. Totuşi, suprasaturaţia tehnică de care pomeneaţi nu poate să ducă decât la o situaţie în care spiritul să ocupe locul central. Probabil vom scăpa de anumite servituţi, cum ar fi munca fizică, penuria de energie etc., iar comunicaţiile vor deveni instantanee şi la îndemâna tuturor. Probabil că va fi un ev al creativităţii şi al libertăţii (care sunt intim întreţesute). Un ev puternic şi generos, zodia astrală a Vărsătorului. Fie să ne întâlnim şi atunci, iubite prietene.
Chişinău, martie 1991
