Apărută în franceză în secolul al XIII-lea, chit că exista deja în Antichitate, expresia din titlu – literalmente: între câine şi lup – desemnează acea perioadă a serii când se îngână ziua cu noaptea. Într-un fel, m-am gândit că se potriveşte actualului scrutin prezidenţial din Hexagon – cel puţin din punct de vedere… calendaristic. Altfel spus, data alegerilor (Nota bene: în outre-mer, se votează de ieri, 21 aprilie, pentru ca rezultatele votului de astăzi să nu-i influenţeze pe cetăţenii celei de-a 5-a Republici de peste Atlantic) a picat între două aniversări: a lui Hitler (20 aprilie) şi a lui Lenin (22 aprilie).
Ei bine, jocurile par făcute pentru cei doi candidaţi principali – actualul preşedinte de dreapta, Nicolas Sarkozy, şi socialistul François Hollande, înscrişi avant la lettre pentru al doilea tur. Ceea ce nu se ştie – şi aici surpriza poate veni atât din partea extremei drepte, cât şi din partea extremei stângi – este cine va fi cel de-al treilea om al acestei campanii, preşedinta Frontului Naţional, Marine Le Pen, sau co-fondatorul Partidului de Stânga, Jean-Luc Mélenchon.
Miza este una importantă, şi asta deoarece îl scoate din cărţi pe centristul François Bayrou, fondatorul Mişcării democratice, acum la cea de a treia sa campanie prezidenţială (după toate probabilităţile, acesta pierde nu doar „podiumul”, ci şi locul patru).
Nu atât duelul „clasic” Sarkozy-Hollande (unde primul e chiar vârful de lance al dreptei franceze, iar cel de-al doilea s-a calificat doar după ieşirea – scoaterea! – scandaloasă din cursă a lui Dominique Strauss-Kahn) m-a pasionat în toate aceste săptămâni, cât ofensiva spectaculoasă a candidaţilor de extremă stângă & dreaptă, care întrunesc împreună mai multe procente decât fiecare dintre cei doi candidaţi principali.
Ceea ce înseamnă că actuala construcţie politică – nu doar franceză, ci europeană – se regăseşte tot mai puţin în cadrul sistemului edificat în ultimele decenii. Revanşa „marginii”– dacă mai pot fi numite „marginale” tendinţele ce-i propulsează pe onorabilele locuri 3-4 pe Marine Le Pen şi Jean-Luc Mélenchon (ordinea este una aleatorie) –, populiste şi antieuropene prin definiţie, pune sub semnul întrebării „binomul Puterii” (cea de a 5-a Republică a fost guvernată fie de un partid de stânga, fie de unul de dreapta; nu-i mai puţin adevărat că au existat şi perioade de „coabitare”, între un preşedinte de stânga şi un guvern de dreapta, şi invers, între un preşedinte de dreapta şi un guvern de stânga), proeuropean convins (oricât de diferiţi, atât Nicolas Sarkozy, cât şi François Hollande au pledat cauza Tratatului de la Lisabona). Dacă mai punem la socoteală că Parisul este nu doar capitala Franţei, ci şi – alături de Berlin – „nucleul tare” al Uniunii Europene, se-nţelege de la sine de ce miza actualului scrutin creşte exponenţial, dacă nu cumva unii îl şi consideră pierdut din start, oricine ar ieşi învingător în turul doi din 6 mai.
Şi aşa, de unde în limba franceză entre chien et loup vrea să spună că există un interval de timp intermediar între zi şi noapte (sau: între lumină şi întuneric), în limbajul politic francez de la 2012 aceeaşi expresie pare să traducă – nici mai mult, nici mai puţin – crepusculul erei partidelor „clasice” (de stânga, de dreapta, centriste) mari.
