Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

(Foto: Igor Schimbător)
(Foto: Igor Schimbător)

De când mă ţin minte, 1 Mai este înscris cu roşu în calendar, asta indiferent de culoarea dominantă a anului. Oricât de verde s-ar arăta azi Piaţa Marii Adunări Naţionale, tot chinovarul marchează Ziua Internaţională a Muncii, că ne place sau nu acest lucru. Unde mai pui că odată sărbătorit „Maiul” (= Secera & Ciocanul), după Sfintele Sărbători (Paştele & Paştele Blajinilor), vine la rând 9 Mai, şi mai roşu, şi mai mobilizator. (Nu am contabilizat, dar punând la socoteală toate zilele când nu se lucrează, cred că suntem ţara cu cele mai multe sărbători calendaristice pe cap de locuitor…)

Încă din copilărie nu mi-a plăcut festivismul de paradă a lui 1 Mai – nu că aş fi fost cine ştie ce disident avant la lettre, pur şi simplu sub pretextul sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muncii ni se fura chiar ziua de odihnă (amintesc elevilor de azi că pe atunci învăţam şi sâmbăta!), şi încă într-un mod pervers, dat fiind că se presupunea participarea de bunăvoie la „marşul roşu”.

Ca un făcut, de cele mai multe ori de 1 Mai – suntem pe la sfârşitul anilor ’70 – ploua, iar frigul nu era deloc clement cu băieţeii şi fetiţele (mai ales cu fetiţele) îmbrăcate festiv ce tremurau ore în şir înainte de a trece în coloane prin faţa monumentului lui Lenin, la tribuna căruia stăteau în picioare „iubiţii conducători” ai RSSM, toţi la costum şi cravată, ca nişte monumente vii. Falsa demonstraţie de solidaritate dintre oamenii muncii şi birocraţia de partid (PCUS), stat (socialist) şi sindicate (sovietice) mai avea în ochii noştri, ai elevilor de pe-atunci, şi marele neajuns de a fi… „paşnică” – de 7 Noiembrie, cel puţin vedeam parada militară!

Întâmplarea face că într-unul din acei ani, „Maiul” a picat imediat după Paşti. Eram încă pionieri, detaliu important în economia naraţiunii. Coloana noastră, a învăţătorilor şi elevilor de la şcoala nr. 1 din Chişinău „Grigore Ivanocici Kotovski” (actualul liceu „Gheorghe Asachi”), bătea de ceva timp pasul pe loc, aşteptând să se verse pe N. V. Gogol (acum Bănuşlescu-Bodoni) în jos, în marea de oameni din Piaţa Biruinţei, când una din învăţătoare, altminteri cu studii la fără frecvenţă, le-a prins pe nişte fetiţe că mâncau – horribile dictu! – ouă… roşii. Repet: pur şi simplu mâncau, fără să ciocnească (de neimaginat – în acele condiţii – un „Hristos a înviat!” în public). În aceeaşi clipa tovarăşa învăţătoare s-a repezit ca o pajură la bietele copile şi le-a scos, de cravatele pioniereşti, din coloană – ai zice, gata să le dea pe mâna NKVD-ului. Apoi le-a pus să strângă „mizeria” (coaja a două ouă, căzută pe jos – şi ea roşie, asemenea baloanelor sparte), şi le-a expediat acasă după părinţi.

Iar ca să le fie de învăţătură şi celorlalţi elevi, au fost „date la gazăt” (vorba vine). Aşadar, gazeta de perete a şcolii le înfăţişa ulterior ieşind fiecare dintr-o jumătate de coajă de ou roşu – păpuşi ruseşti, nu alta –, cu cravatele pioniereşti legate invers la gât, pe post de baveţele. Legenda spunea: „– Pionieri, în numele cauzei lui Lenin şi a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, fiţi gata!/ – Adevărat că gata!”

Vă rog să mă credeţi, nu sufăr de „complexul Benjamin Button” (alias, leucodistrofie) – nu-mi retrăiesc copilăria asemenea fraţilor Matthew şi Michael Clark (vezi ştirea pe Unimedia). Pur şi simplu v-am spus o poveste adevărată a culorii roşii, aşa cum o percep eu azi, 1 mai 2012 – sărbătorită cu fast (în vremuri de tristă, pentru mulţi, amintire) pe cravate pioniereşti şi drapele sovietice, dar ostracizată pe ouăle pascale. Cât despre cele două „Scufiţe Roşii” de cândva, sper din tot sufletul să se bucure pur şi simplu de ziua de azi, la fel cum subsemnatul s-a bucurat de o oră liberă pentru a-şi scrie acest text întru glorificarea (oamenilor) muncii.
(Foto: Igor Schimbător)
(Foto: Igor Schimbător)

Apărută în franceză în secolul al XIII-lea, chit că exista deja în Antichitate, expresia din titlu – literalmente: între câine şi lup – desemnează acea perioadă a serii când se îngână ziua cu noaptea. Într-un fel, m-am gândit că se potriveşte actualului scrutin prezidenţial din Hexagon – cel puţin din punct de vedere… calendaristic. Altfel spus, data alegerilor (Nota bene: în outre-mer, se votează de ieri, 21 aprilie, pentru ca rezultatele votului de astăzi să nu-i influenţeze pe cetăţenii celei de-a 5-a Republici de peste Atlantic) a picat între două aniversări: a lui Hitler (20 aprilie) şi a lui Lenin (22 aprilie).

Ei bine, jocurile par făcute pentru cei doi candidaţi principali – actualul preşedinte de dreapta, Nicolas Sarkozy, şi socialistul François Hollande, înscrişi avant la lettre pentru al doilea tur. Ceea ce nu se ştie – şi aici surpriza poate veni atât din partea extremei drepte, cât şi din partea extremei stângi – este cine va fi cel de-al treilea om al acestei campanii, preşedinta Frontului Naţional, Marine Le Pen, sau co-fondatorul Partidului de Stânga, Jean-Luc Mélenchon.

Miza este una importantă, şi asta deoarece îl scoate din cărţi pe centristul François Bayrou, fondatorul Mişcării democratice, acum la cea de a treia sa campanie prezidenţială (după toate probabilităţile, acesta pierde nu doar „podiumul”, ci şi locul patru).

Nu atât duelul „clasic” Sarkozy-Hollande (unde primul e chiar vârful de lance al dreptei franceze, iar cel de-al doilea s-a calificat doar după ieşirea – scoaterea! – scandaloasă din cursă a lui Dominique Strauss-Kahn) m-a pasionat în toate aceste săptămâni, cât ofensiva spectaculoasă a candidaţilor de extremă stângă & dreaptă, care întrunesc împreună mai multe procente decât fiecare dintre cei doi candidaţi principali.

Ceea ce înseamnă că actuala construcţie politică – nu doar franceză, ci europeană – se regăseşte tot mai puţin în cadrul sistemului edificat în ultimele decenii. Revanşa „marginii”– dacă mai pot fi numite „marginale” tendinţele ce-i propulsează pe onorabilele locuri 3-4 pe Marine Le Pen şi Jean-Luc Mélenchon (ordinea este una aleatorie) –, populiste şi antieuropene prin definiţie, pune sub semnul întrebării „binomul Puterii” (cea de a 5-a Republică a fost guvernată fie de un partid de stânga, fie de unul de dreapta; nu-i mai puţin adevărat că au existat şi perioade de „coabitare”, între un preşedinte de stânga şi un guvern de dreapta, şi invers, între un preşedinte de dreapta şi un guvern de stânga), proeuropean convins (oricât de diferiţi, atât Nicolas Sarkozy, cât şi François Hollande au pledat cauza Tratatului de la Lisabona). Dacă mai punem la socoteală că Parisul este nu doar capitala Franţei, ci şi – alături de Berlin – „nucleul tare” al Uniunii Europene, se-nţelege de la sine de ce miza actualului scrutin creşte exponenţial, dacă nu cumva unii îl şi consideră pierdut din start, oricine ar ieşi învingător în turul doi din 6 mai.
Şi aşa, de unde în limba franceză entre chien et loup vrea să spună că există un interval de timp intermediar între zi şi noapte (sau: între lumină şi întuneric), în limbajul politic francez de la 2012 aceeaşi expresie pare să traducă – nici mai mult, nici mai puţin – crepusculul erei partidelor „clasice” (de stânga, de dreapta, centriste) mari.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG