Emilian Galaicu-Păun

„Venerabila Doamnă” a presei culturale naţionale, revista ieşeană Dacia Literară (serie nouă din 1990; redactor-şef: Lucian Vasiliu) propune un număr special, nr. 5-6/2012, consacrat Casei Scriitorilor (cunoscută şi drept Casa lui Sadoveanu, Domnia Sa fiind cel care a pus-o la dispoziţia breslei) – gest exemplar de valorificare a patrimoniului cultural, dar şi material (în ideea că fosta casă de odihnă, acum vai! tot mai delăsată, se va întoarce în circuitul USR). Nume grele, aparţinând tuturor generaţiilor, şi-au adus contribuţia la această cauză de salvgardare, de la „veteranii” scrisului George Popa, Vasile Dan, Ştefan Oprea, Liviu Papuc, la optzeciştii Gellu Dorian, Nicolae Panaite, George Vulturescu ş.a. Am răspuns şi eu solicitării lui Lucian Vasiliu, printr-un text pe care-l propun în continuare, nu înainte de a vă îndemna să citiţi întreg „dosarul Valea Vinului” – într-o călătorie (virtuală) de plăcere, dând un clic pe www.dacialiterara.ro

* * * * * * *

Cartier-ul Valea Vinului

Acum greu de spus a cui a fost ideea – cert este că tot auzind cum povestesc despre casa de odihnă a scriitorilor de la Valea Vinului, unde mai fusesem într-o vară de neuitat, Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, m-a întrebat dacă s-ar putea să mergem într-acolo cu toată echipa. Era prin iulie 2003, eu tocmai tradusesem masivul tom al lui Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, şi înainte să revăd cap-coadă tot textul (1.128 pag.) se impunea o binemeritată pauză de respiraţie. Or, a pleca în vacanţă într-o formulă de… Cartier este ca şi cum ai scoate, în regie proprie, o antologie „generaţionistă” – prietenii ştiu de ce!

Nicăieri nu se trage sufletul mai bine decât în Carpaţii româneşti – mai cu seamă când se intră în atmosfera lor prin porţile larg deschise ale mănăstirilor bucovinene. Cum plecasem din Chişinău îmbarcaţi în trei maşini, călătoria de plăcere a început ca excursie (unii vedeau pentru prima oară Iaşii!), a continuat ca pelerinaj (Voroneţ; Humor ş.a.), pentru a ajunge – literalmente – pe-o gură de rai. Mai mult decât atât – exact ca-n cântecul popular „Fie raiul sănătos/ Noi l-om trece pe din dos”, la un moment dat am luat-o „pe scurtătură” pe un drum forestier, îndrumaţi de nişte tăietori de lemne: poate am şi făcut cu vreo 50 km mai puţin, dar cu viteza cu care înaintam (la un moment dat, pe buza unei prăpastii) am sosit la destinaţie exact… când nu ne mai aştepta nimeni! Dar ce surpriză, să descaleci (oare de pe câţi cai-putere?!) în Maramureş aşa pe… pusă şi deja strânsă masă! Cât ai zice mămăligă cu peşte, eram poftiţi la cină – după bucuria din ochii bucătăresei care avea, în sfârşit, pentru cine găti, se vedea cât de primitoare e casa la care tocmai am tras. Nu eram singurii – Al. Cistelecan cu familia întregeau desantul optzecist, de unde voiam să ne simţim cât mai… păşunişti (în sensul de păşuni alpine!).

Dacă există raiul pe pământ, acesta trebuie să se afle nu chiar sub picioarele trecătorilor, ci la oarece altitudine, să zicem pe la 1.500 m de la nivelul mării, şi se ajunge la el apostoliceşte – urcând pieptiş panta sau urmând potecile de munte, cum am şi făcut în cele 10 zile de aflare la Valea Vinului. Nu a existat vârf spre care să nu tindem, uneori spre nedumerirea sinceră a unor localnici (nu se uită una ca asta – văzându-ne porniţi în şir indian spre Ineu, aflat la o altitudine de 2.279 m, un tânăr păstor ne-a urat: „No, dacă vreţi să muriţi, Doamne-ajută!”), pe câteva le-am şi escaladat (Cişa; parţial – fiindcă Cis era pic de apă şi a trebuit să coborâm – Corondişul), sau cel puţin le-am furat din priviri. Nu se poate povesti în cuvinte – decât dacă, întâmplător, te numeşti Mihail Sadoveanu! – ceea ce ochilor nu le vedea să creadă că tocmai li se arată în toată splendoarea: un peisaj în revărsare blândă (cât ce să zic: blandiană!), „dulci sfere-mpădurite” şi frunţi golaşe de piatră, ca-n Mioriţa (sau Baltagul, dacă tot l-am pomenit pe Sadoveanu), doar că fără a da senzaţia de trimitere livrescă sau ilustrată turistică. Pur şi simplu, minunea naturii, dar şi a oamenilor de la faţa locului, se întâmpla – firesc, milenar, din moşi strămoşi. (Între paranteze fie spus, am văzut şi Carpaţii de dincolo de Tisa, până la Apşa de Sus, Apşa de Jos şi Biserica Albă, acum din păcate tot mai puţin ai noştri – imaginea lor am „surprins-o” într-un poem din Levitaţii deasupra hăului, pe care-l citez cap-coadă: „Muntele, jos, lipit pământului – şopârlă/ verde ascunsă-ntre brazi şi tufari –/ răsfrânge în ochiul adânc/ înălţimea/ vulturului care-l pândeşte// …am văzut vulturul cu două capete/ zburând/ cu muntele-n gheare/ cu muntele cât o reptilă enormă/ încremenită de groază/ a cărei coadă e tocmai/ umbra ce cade pe noi” – nu se compară însă cu atmosfera din muţii Rodnei de la Valea Vinului; or fi poate „de vină” şi toţi acei scriitori români în trecere pe-aici – vechea poveste cu vrăjitorul vrăjit!) Acolo sus, dar nu foarte, cât să vezi aşezările omeneşti de la poalele munţilor, am înţeles în practică – iar practica ni se înfăţişase în chip de… măgăruş, încărcat cu două bidoane de 40 l, coborând singur de la stână pe-o cărăruşă bătută de generaţii – ce vrea să însemne expresia „creierii munţilor”: aici până şi animalul cel mai luat în derâdere pentru proverbiala lui lipsă lui de minte se descurca de minune, în armonie cu omul (că doar nu şi-a pus singur în cârcă bidoanele!) şi cu natura.
Ajuns în alineatul de la poalele (alpine ale) paginii, mă semnez cu acest haiku, scris mult înainte de a ajunge la Valea Vinului, dar a cărui autenticitate s-a confirmat pe viu abia acolo:

gravitaţie

în zorii zilei
dumnezeu cădea
ca roua: pretutindeni

De când mă ţin minte, 1 Mai este înscris cu roşu în calendar, asta indiferent de culoarea dominantă a anului. Oricât de verde s-ar arăta azi Piaţa Marii Adunări Naţionale, tot chinovarul marchează Ziua Internaţională a Muncii, că ne place sau nu acest lucru. Unde mai pui că odată sărbătorit „Maiul” (= Secera & Ciocanul), după Sfintele Sărbători (Paştele & Paştele Blajinilor), vine la rând 9 Mai, şi mai roşu, şi mai mobilizator. (Nu am contabilizat, dar punând la socoteală toate zilele când nu se lucrează, cred că suntem ţara cu cele mai multe sărbători calendaristice pe cap de locuitor…)

Încă din copilărie nu mi-a plăcut festivismul de paradă a lui 1 Mai – nu că aş fi fost cine ştie ce disident avant la lettre, pur şi simplu sub pretextul sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muncii ni se fura chiar ziua de odihnă (amintesc elevilor de azi că pe atunci învăţam şi sâmbăta!), şi încă într-un mod pervers, dat fiind că se presupunea participarea de bunăvoie la „marşul roşu”.

Ca un făcut, de cele mai multe ori de 1 Mai – suntem pe la sfârşitul anilor ’70 – ploua, iar frigul nu era deloc clement cu băieţeii şi fetiţele (mai ales cu fetiţele) îmbrăcate festiv ce tremurau ore în şir înainte de a trece în coloane prin faţa monumentului lui Lenin, la tribuna căruia stăteau în picioare „iubiţii conducători” ai RSSM, toţi la costum şi cravată, ca nişte monumente vii. Falsa demonstraţie de solidaritate dintre oamenii muncii şi birocraţia de partid (PCUS), stat (socialist) şi sindicate (sovietice) mai avea în ochii noştri, ai elevilor de pe-atunci, şi marele neajuns de a fi… „paşnică” – de 7 Noiembrie, cel puţin vedeam parada militară!

Întâmplarea face că într-unul din acei ani, „Maiul” a picat imediat după Paşti. Eram încă pionieri, detaliu important în economia naraţiunii. Coloana noastră, a învăţătorilor şi elevilor de la şcoala nr. 1 din Chişinău „Grigore Ivanocici Kotovski” (actualul liceu „Gheorghe Asachi”), bătea de ceva timp pasul pe loc, aşteptând să se verse pe N. V. Gogol (acum Bănuşlescu-Bodoni) în jos, în marea de oameni din Piaţa Biruinţei, când una din învăţătoare, altminteri cu studii la fără frecvenţă, le-a prins pe nişte fetiţe că mâncau – horribile dictu! – ouă… roşii. Repet: pur şi simplu mâncau, fără să ciocnească (de neimaginat – în acele condiţii – un „Hristos a înviat!” în public). În aceeaşi clipa tovarăşa învăţătoare s-a repezit ca o pajură la bietele copile şi le-a scos, de cravatele pioniereşti, din coloană – ai zice, gata să le dea pe mâna NKVD-ului. Apoi le-a pus să strângă „mizeria” (coaja a două ouă, căzută pe jos – şi ea roşie, asemenea baloanelor sparte), şi le-a expediat acasă după părinţi.

Iar ca să le fie de învăţătură şi celorlalţi elevi, au fost „date la gazăt” (vorba vine). Aşadar, gazeta de perete a şcolii le înfăţişa ulterior ieşind fiecare dintr-o jumătate de coajă de ou roşu – păpuşi ruseşti, nu alta –, cu cravatele pioniereşti legate invers la gât, pe post de baveţele. Legenda spunea: „– Pionieri, în numele cauzei lui Lenin şi a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, fiţi gata!/ – Adevărat că gata!”

Vă rog să mă credeţi, nu sufăr de „complexul Benjamin Button” (alias, leucodistrofie) – nu-mi retrăiesc copilăria asemenea fraţilor Matthew şi Michael Clark (vezi ştirea pe Unimedia). Pur şi simplu v-am spus o poveste adevărată a culorii roşii, aşa cum o percep eu azi, 1 mai 2012 – sărbătorită cu fast (în vremuri de tristă, pentru mulţi, amintire) pe cravate pioniereşti şi drapele sovietice, dar ostracizată pe ouăle pascale. Cât despre cele două „Scufiţe Roşii” de cândva, sper din tot sufletul să se bucure pur şi simplu de ziua de azi, la fel cum subsemnatul s-a bucurat de o oră liberă pentru a-şi scrie acest text întru glorificarea (oamenilor) muncii.