De când mă ţin minte, 1 Mai este înscris cu roşu în calendar, asta indiferent de culoarea dominantă a anului. Oricât de verde s-ar arăta azi Piaţa Marii Adunări Naţionale, tot chinovarul marchează Ziua Internaţională a Muncii, că ne place sau nu acest lucru. Unde mai pui că odată sărbătorit „Maiul” (= Secera & Ciocanul), după Sfintele Sărbători (Paştele & Paştele Blajinilor), vine la rând 9 Mai, şi mai roşu, şi mai mobilizator. (Nu am contabilizat, dar punând la socoteală toate zilele când nu se lucrează, cred că suntem ţara cu cele mai multe sărbători calendaristice pe cap de locuitor…)
Încă din copilărie nu mi-a plăcut festivismul de paradă a lui 1 Mai – nu că aş fi fost cine ştie ce disident avant la lettre, pur şi simplu sub pretextul sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muncii ni se fura chiar ziua de odihnă (amintesc elevilor de azi că pe atunci învăţam şi sâmbăta!), şi încă într-un mod pervers, dat fiind că se presupunea participarea de bunăvoie la „marşul roşu”.
Ca un făcut, de cele mai multe ori de 1 Mai – suntem pe la sfârşitul anilor ’70 – ploua, iar frigul nu era deloc clement cu băieţeii şi fetiţele (mai ales cu fetiţele) îmbrăcate festiv ce tremurau ore în şir înainte de a trece în coloane prin faţa monumentului lui Lenin, la tribuna căruia stăteau în picioare „iubiţii conducători” ai RSSM, toţi la costum şi cravată, ca nişte monumente vii. Falsa demonstraţie de solidaritate dintre oamenii muncii şi birocraţia de partid (PCUS), stat (socialist) şi sindicate (sovietice) mai avea în ochii noştri, ai elevilor de pe-atunci, şi marele neajuns de a fi… „paşnică” – de 7 Noiembrie, cel puţin vedeam parada militară!
Întâmplarea face că într-unul din acei ani, „Maiul” a picat imediat după Paşti. Eram încă pionieri, detaliu important în economia naraţiunii. Coloana noastră, a învăţătorilor şi elevilor de la şcoala nr. 1 din Chişinău „Grigore Ivanocici Kotovski” (actualul liceu „Gheorghe Asachi”), bătea de ceva timp pasul pe loc, aşteptând să se verse pe N. V. Gogol (acum Bănuşlescu-Bodoni) în jos, în marea de oameni din Piaţa Biruinţei, când una din învăţătoare, altminteri cu studii la fără frecvenţă, le-a prins pe nişte fetiţe că mâncau – horribile dictu! – ouă… roşii. Repet: pur şi simplu mâncau, fără să ciocnească (de neimaginat – în acele condiţii – un „Hristos a înviat!” în public). În aceeaşi clipa tovarăşa învăţătoare s-a repezit ca o pajură la bietele copile şi le-a scos, de cravatele pioniereşti, din coloană – ai zice, gata să le dea pe mâna NKVD-ului. Apoi le-a pus să strângă „mizeria” (coaja a două ouă, căzută pe jos – şi ea roşie, asemenea baloanelor sparte), şi le-a expediat acasă după părinţi.
Iar ca să le fie de învăţătură şi celorlalţi elevi, au fost „date la gazăt” (vorba vine). Aşadar, gazeta de perete a şcolii le înfăţişa ulterior ieşind fiecare dintr-o jumătate de coajă de ou roşu – păpuşi ruseşti, nu alta –, cu cravatele pioniereşti legate invers la gât, pe post de baveţele. Legenda spunea: „– Pionieri, în numele cauzei lui Lenin şi a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, fiţi gata!/ – Adevărat că gata!”
Vă rog să mă credeţi, nu sufăr de „complexul Benjamin Button” (alias, leucodistrofie) – nu-mi retrăiesc copilăria asemenea fraţilor Matthew şi Michael Clark (vezi ştirea pe Unimedia). Pur şi simplu v-am spus o poveste adevărată a culorii roşii, aşa cum o percep eu azi, 1 mai 2012 – sărbătorită cu fast (în vremuri de tristă, pentru mulţi, amintire) pe cravate pioniereşti şi drapele sovietice, dar ostracizată pe ouăle pascale. Cât despre cele două „Scufiţe Roşii” de cândva, sper din tot sufletul să se bucure pur şi simplu de ziua de azi, la fel cum subsemnatul s-a bucurat de o oră liberă pentru a-şi scrie acest text întru glorificarea (oamenilor) muncii.