Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Itaca Poetului

Emilian Galaicu-Păun (Foto: Igor Schimbător)
Emilian Galaicu-Păun (Foto: Igor Schimbător)
Parafrazând străvechea zicală cu muntele şi Mahomed, în cazul lui Anatol CIOCANU (n. 3 iunie, 1940) se poate spune că însăşi Itaca adevăratei Poezii, care l-a consacrat în tinereţe, s-a întors la poetul septuagenar pierdut peste ţări şi mări, dacă nu cumva eşuat pe un tărâm al uitării (premonitoriu totuşi, titlul antologiei scoase în 2010, Apropierea de ţărm). Nu-i vorbă, autorul Cântece-lor de-acasă mai publicase volume de versuri în ultima vreme, dar abia descoperirea unui manuscris de prin anii ’70, Eu, pelegrinul. Patru poeme în vers alb, scos de Editura Profesional Service, în 2011, îl readuce cu adevărat în prim-planul generaţiei sale, din care, vai! au rămas atât de puţini. (Între paranteze, mi se pare foarte importantă observaţia lui Andrei Ţurcanu: „Firul Ariadnei a apărut în 1970, iar Cântece de-acasă, în 1971. În poezia română din Basarabia, ca de altfel şi în celelalte genuri literare şi de artă, sunt anii de crepuscul şi de maximă efervescenţă creatoare ai şaizecismului. Anatol Ciocanu este poetul care încheie plutonul unei generaţii de excepţie, sincronizându-şi perfect modulaţiile vocii cu tonurile grave ale unui cor formidabil care a avut ca stindard de ars poetica demnitatea verbului şi sfinţenia numelui”, la care aş adăuga doar atât, în lumina ultimei cărţi: Cei din urmă vor fi cei dintâi!)
Întru totul surprinzătoare, această poezie scrisă departe de casă, undeva hăt după Cercul Polar, unde tânărul – pe atunci – poet îşi satisfăcea serviciul militar: pe lângă faptul că lasă „la vatră” versificaţia tradiţionalistă, mai mult sau mai puţin cuminte, Anatol Ciocanu îşi dă drumul ca poet vizionar ale cărui metafore par „trase” după decalcul suprarealist. Paradoxal, omul care se vede înveşmântat în uniformă, tocmai el se manifestă în scris mai liber decât a făcut-o în cele câteva plachete ce-i aduse consacrarea. Prospeţimea imaginilor mă face să mă gândesc la pictura lui Marc Chagall, de-ar fi să citez acest început de poem: „De când te caut şi te aştept/ ai devenit o duminică albă de Paşti/ potrivindu-şi la subsuorile-aprinse/ cozonacii de aur ai soarelui”. Cu o dezinvoltură ce nu ţine seama de „geopolitica regiunii”, într-o altă secvenţă memorabilă (a 7-a) a aceluiaşi poem (Veghe de pelerin către Ţara de Jos), autorul împleteşte într-un tot întreg unitar Dunărea, Nistrul şi Prutul – ceea ce, trebuie s-o recunoaştem, era un gest curajos, mai cu seamă în contextul epocii (cărţi precum Descântece de alb şi negru, de Dumitru Matcovschi, Săgeţi, de Petru Cărare, Temerea de obişnuinţă, de Mihail Ion Ciubotaru, şi De pe două maluri de război, de Ion Vatamanu, au fost date la cuţit pentru şi mai puţin!). În genere, senzaţia pe care o lasă cele 4 poeme ample este de absolută libertate, ca şi cum schimbarea iambului/troheului tradiţional pe versificaţia verslibristă i-au deschis poetului o cu totul altă perspectivă asupra poeziei însăşi. De remarcat şi acurateţea scriiturii, nu atât calofile, cât caligrafice – unele fragmente sunt adevărate icoane pe sticlă, doar că pictate de ger, de-ţi îngheaţă suflarea citindu-le („Mă gândesc la numele morţii/ (…) cineva-i fabrică numele/ şi încă mai fabrică la nesfârşit/ cămăşile ei,/ cineva tremură la gândul/ că nu m-ar putea încuia-ntr-o odaie cu ea,/ că nu mi-ar putea-o strecura-n pat/ şi-n aceste pagini de veghe,/ cineva dă să moară/ de nepăsarea moartă ce dispun/ în această scrântită ordine de idei”). Ei bine, anume aceste „pagini de veghe” – pierdute, iar de curând regăsite – se numără printre cele mai inspirate ale lui Anatol Ciocanu, care nu doar că-şi regăseşte astfel Itaca natală, dar şi iese învingător în cea mai dură competiţie, cu timpul (hélas! pierdută de majoritatea colegilor săi de generaţie).



* * * * * * *

Anatol CIOCANU

Veghe de pelerin către Ţara de Jos
[ . . . . . . . . . . . . . . ]

7.
Unde-o fi-adormind noaptea
Dunărea, Nistrul şi Prutul? –
braţele poetului latin
au coborât în mare
ca nişte creste de munţi –
deasupra toate poemele lui
sunt pânze cântând, de corabie;

sufletul tău o fi-n preajma lor
luminos porumbel
însoţindu-le,
ghid priceput şi fidel
pentru lungi, far-de mal navigaţii,
iscoada şi scut al furtunilor:
navigaţii pe apele
Nistrului,
Prutului
şi Dunării mele,
pe apele plânse de-acestea în pâlnia mării –
sufletul tău luminos
deasupra lor se înalţă
porumbel – deasupra cuibului
cald şi matern...

curg zile şi nopţi
fără somn, fără linişte,
curg pe fluierele albe-albastre
ale Dunării, Nistrului şi Prutului meu,
curg ca un cântec fără de ţărm
către pâlnia veşnică-a mării:
leagăn să-ţi fiu
şi umăr de sprijin,
cuib cald şi matern
al zborului tău luminos
lângă pânza de-argint a poemului!
(Foto: Igor Schimbător)
(Foto: Igor Schimbător)

Judecând după reacţia clasei politice moldoveneşti la decesul primadonei operei naţionale Doamna Maria Bieşu, ai zice că personalităţile marcante ale neamului trec în lumea celor drepţi doar ca să le dea unor miniştri & parlamentari ocazia să iasă în faţă cu tot felul de iniţiative, care mai de care mai lăudabile, în vederea înveşnicirii numelui cutare sau cutare Mare Dispărut.

Cine dintre moldoveni nu ştia, fie şi avant la lettre, că Teatrul de Operă şi Balet din Chişinău va purta, într-o bună zi, numele renumitei soprane?! Trebuia neapărat să se repeadă – cu o grabă suspectă, spre a nu i-o lua altcineva înainte (Premierul? Primarul?! că Preşedintele stă cumincior în banca lui…) – preşedintele Parlamentului, dl Marian Lupu, să anunţe că va înainta o iniţiativă în acest sens??! O minimă decenţă cerea ca durerea unei mari pierderi să nu fie pusă în ecuaţie cu nimic altceva – şi la drept vorbind, Exegi monumentum a şi fost înălţat, în timpul vieţii primadonei, din cu totul alt material decât „limba de lemn” a spicherului.
…Şi a fost noapte. Şi a fost…

A doua zi (joi, 17 mai), m-am pomenit invitat – alături de acad. Gheorghe Duca, regizorul Sergiu Prodan, directorul teatrului „Satiricus” Sandu Grecu, şi analistul Igor Boţan – la Fabrika, să discutăm împreună cu Natalia Morari despre felul în care statul (nu) are grijă de valorile sale de patrimoniu.

Punctul de plecare a fost pensia pe care o ridica Maria Bieşu, puţin peste 1.800 de lei. (Au rămas după cadru precizările că Domnia Sa primea şi un salariu de Preşedinte al Uniunii Muzicienilor, plus alte ajutoare…) O ruşine naţională, dacă te gândeşti că numele cântăreţei face cât toate ambasadele Republicii Moldova din lume luate împreună.

Nu are nici un rost să rezum aici dialogul nostru – ţin doar să precizez că în locul acad. Gheorghe Duca ar fi trebuit să se afle în studio ministrul Culturii, dl Boris Focşa, care s-a eschivat în ultima clipă, probabil de teama să nu fie pus să facă cine ştie ce test. De exemplu, să numească 10 mari artişti, din orice domeniu, care supravieţuiesc cu jumătate sau trei sferturi din coşul minim de consum. Sau să explice cum se dau titlurile de „artist emerit/al poporului”, în stânga şi în dreapta, încât numărul acestora riscă să depăşească numărul artiştilor pur şi simplu. Sau să propună nişte strategii de perspectivă în ale „ieşirii din scenă cu demnitate”, fără a se apela la cutia milei… De bună seamă, cum impactul cutărui sau cutărui produs cultural este greu de cuantificat, nu ar fi cu putinţă crearea unui, hai să-i zicem „coeficient valoric”, ce i-ar permite statului să-şi onoreze obligaţiile faţă de cele câteva mari personalităţi care ne-au mai rămas, de la retragerea acestora din câmpul muncii şi până la… Exegi monumentum?!

Deocamdată, unele personalităţi notorii se încăpăţinează să nu părăsească scena, nu atât de frica lipsurilor ce i-ar arunca într-o mizerie de nedescris, cât din sentimentul că mai au de dat ceva! Este şi cazul unui Glebus Sainciuc, al unui Mihai Volontir, al unui Vladimir Beşleagă ş.a. Cine a avut inspiraţia (de fapt, şansa!) să fie prezent joi, 17 mai, la lansarea ultimului roman al maestrului Aureliu Busuioc, Şi a fost noapte…, la Librăria din Centru, trebuie să fi înţeles că Amurgul Zeilor are loc atunci când religia în care au fost crescuţi credincioşii nu le mai spune acestora nimic. Or, judecând după numărul de cititori veniţi să-l asculte pe autorul octogenar, steaua sa polară este încă sus pe cer!

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG