Dacă-mi amintesc bine, deja Eugen Lovinescu punea problema sincronizării; altfel spus, orice literatură naţională se defineşte şi în raport cu culturile din preajmă, acum mai mult ca oricând. Sârbii, maghiarii, bulgarii ş.a., ca să ne raportăm doar la vecinii apropiaţi, au dat nume mari – dar cât de bine le cunoaştem? (Şi în ce măsură ne cunosc şi ei valorile noastre?)
Cert e că ICR-„echipa Patapievici” a reuşit să facă vizibilă literatura română, nu doar pe Bătrânul Continent, ci şi în Lumea Nouă, o formidabilă rampă de lansare (de care a beneficiat însă „echipa Marga” – eram la faţa locului când au apărut studenţii cu măştile lui Pleşu, Cărtărescu ş.a.) fiind şi recentul Salon du Livre de la Paris. De-aici şi până la „infuzarea albastrului de Voroneţ în cerul european” e însă cale lungă – iar după replierea „autarhică” a actualului ICR, frică mi-i că-n locul vaselor comunicante (româno-francez, -englez, -german, -italian etc.) vom avea un circuit închis, centripet, ouroboros! Mai pe româneşte spus, ne furăm noi înşine căciula! Nu că „marile premii” din afară ar fi 100% relevante – există şi suficienţi scriitori români „de export” abonaţi la distincţii de tot felul şi care, în ţară, nu se prea bucură de apreciere… –, dar cel puţin ne situează, graţie unui „-escu”, pe harta culturală a lumii.
Pe de-altă parte, nu pot să nu mă întreb: ce ne facem cu autorii intraductibili, dar care au formatat à jamais literele noastre? Îmi povestea, la un moment dat, Philippe Loubière despre o traducere catastrofală a Crailor de Curtea-Veche în franceză, care în loc să ne pună în valoare „unicitatea”, nu făcea decât să ne fixeze într-o „provincie imaginară” à la Villiers de l’Isle-Adam sau Barbey d’Aurevilly, şi încă într-o franceză prêt-à-porter! Cum frumuseţea multor scrieri de-ale noastre stă într-o limbă română absolut fermecătoare, mă întreb dacă nu cumva ceea ce se pierde la traducere este mai mult decât ceea ce se „capitalizează” în urma „transferului” de bunuri/valori. Altfel spus, care-i rentabilitatea unor astfel de operaţii? (Ruşii zic, în asemenea cazuri: „Себе дороже!”, cum ar vei – nu face pielea cât dubala…) Nu-i mai bine aşadar să ne edificăm literatura naţională în ideea unei expresivităţi „intraductibile”? Nu chem să ne închidem în ţarcul naţional, din contră, ci să ne cultivăm sentimentul propriei valori, sprijinindu-ne pe atuurile unei limbi „pline” & cu o potenţialitate excepţională – ceea ce spunea şi regretatul nostru prieten Alexandru Muşina, în Scrisorile unui fazan. De pildă, am auzit de nenumărate ori, în ultimele două decenii, că MHS (pentru neiniţiaţi – Mircea Horia Simionescu) ar fi un „Borges al nostru”, nu şi că Michel Houellebecq este un „Alexandru Ecovoiu galez”, să zicem (comparaţia şchiopătează de ambele picioare!), încât frică mi-e că am dezvoltat un teribil complex de inferioritate, la care se mai adaugă şi frustrarea asta mai veche, cu Nobelul neacordat. Iar când ni se va acorda totuşi – „căci va veni şi ziua ceea”, vorba poetului – , parcă văd ce dezamăgire generală va urma, imediat după un of!-of!-oftat de mulţumire eliberatoare!
Revenind la miezul problemei, nu pot să nu constat o „neaşezare” a literaturii noastre – în ciuda unor certe realizări, mai cu seamă în poezie (cu ceva răsunet planetar, graţie Avangardei!) – pe harta marilor puteri culturale europene, ba chiar şi a Mitteleuropei. (Să fie din cauza limbii, vorbite DOAR de vreo 30 milioane de români?! Dar şi portugheza parcă-i vorbită, cel puţin pe Bătrânul Continent, doar de vreo 10 milioane de lusitani, şi totuşi a dat un mare (cât patru!) poet universal, Fernando Pessoa, dar şi un mare romancier, unul cu adevărat de Premiul Nobel, José Saramago!...) Mă opresc aici, spre a-mi cultiva – candid – grădina!