Emilian Galaicu-Păun

Sunt conştient că-n dimineaţa zilei de luni, 1 decembrie, toată lumea va sta cu ochii pe rezultatele alegerilor de duminică; că mulţi îşi vor pune tricolorul în piept, de Ziua Naţională a României („Sus inima, români!”); că unii au şi luat prima cursă spre Moscova, să dea seama de (în echivalent bănesc?!) prestaţia electorală etc., etc. Să vorbeşti, în asemenea condiţii, despre o carte – şi încă, una apărută într-o altă ţară, într-o limbă străină! – este curată nebunie, ierte-mi-se acest inofensiv donquijotism, căci… ştiu ce fac.

Cartea se numeşte Naše zrcaldo (Antologie soucasné moldavské kratké prozy), Ed. Milan Hodek, Praha, 2014. Versiunea cehă e semnată de cunoscutul traducător Jiri Nasinec, un prieten mai vechi al literelor române (y compris, din Basarabia). Coordonatorul proiectului se numeşte Nicolae Spătaru, directorul Fondului Culturii Scrise din Moldova; de remarcat că volumul apare cu sprijinul Ministerului Culturii din Republica Moldova (e o practică mai veche a „culturilor mici”, de a finanţa anumite proiecte editoriale în limbile de circulaţie – din câte ştiu, se remarcă în acest sens Ungaria, care plăteşte la greu traducerea & publicarea autorilor maghiari de toată mâna la mari case din Occident & SUA).

Altminteri, nu e pentru prima oară, din ’91 încoace, când autori basarabeni sunt tălmăciţi pre limba lui Milan Kundera, Václav Havel & Bohumil Hrabal – Nicolae Rusu, cu Şobolaniada; Aureliu Busuioc, cu Pactizând cu diavolul şi Spune-mi Gioni; mult mai tânărul Iulian Ciocan, cu Înainte să moară Brejnev, au trecut Vltava, se pare – cu dreptul, de vreme ce cărţile lor au stârnit interesul pentru o literatură cvasi necunoscută în Europa.

Prezenta antologie – prima de acest gen în limba cehă (între paranteze amintesc că ea a fost precedată, iarăşi în premieră, de o antologie de proză cehă contemporană în traducere română, Coama leului pe pernă, Ed. ARC, 2013) – conţine 20 de autori, de la seniorul Vladimir Beşleagă (n. 1931) la debutantul Ion Buzu (n. 1990), ceilalţi 18 prozatori numindu-se Andrei Burac (n. 1938), Vlad Zbârciog (n. 1943), Nicolae Rusu (n. 1948), Leo Butnaru (n. 1949), Claudia Partole (n. 1955), Lucreţia Bârlădeanu (n. 1956), Mihaela Perciun (n. 1957), Anatol Moraru (n. 1958), Nicolae Popa (n. 1959), Grigore Chiper (n. 1959; textul lui dă titlul antologiei), Nicolae Spătaru (n. 1961), Ghenadie Postolache (n. 1964), Vitalie Ciobanu (n. 1964), Emilian Galaicu-Păun (n. 1964), Dumitru Crudu (n. 1967), Iulian Ciocan (n. 1968), Mihail Vakulovski (n. 1972) şi Alexandru Vakulovski (n. 1978). După cum aţi observat probabil, în dreptul nimănui nu e trecută şi cea de-a doua cifră, care închide paranteza, ceea ce înseamnă că antologia cuprinde doar autori în viaţă. Disputabilă opţiune, de vreme ce paginile de proză semnate de un Vasile Vasilache (+ 2008), Serafim Saka (+ 2011) sau Aureliu Busuioc (+ 2012) conving şi astăzi prin vitalitatea lor. Străluceşte prin absenţă „patriarhul” nuvelisticii basarabene Ion Druţă (n. 1928), din motive pe care eu unul pur şi simplu nu mi le pot explica.

De remarcat şi prezenţa prea discretă a sexului frumos – doar trei autoare e cam puţin, ca să nu zic de-a dreptul discriminator (de ce nu şi Silvia Celac & Marcela Mardare sau regretata Lidia Istrati?!); altminteri, „geamănă” cehă în Basarabia, Coama leului pe pernă, conţine 4 autoare, din 14 nume chemate sub arme.

Nu în ultimul rând, mi se pare inspirată ideea editurii pragheze (din pasa coordonatorului de acasă, cred) de a-i propune unui pictor basarabean stabilit în Cehia, cunoscutului artist plastic Teodor Buzu, să ilustreze volumul, pe copertă apărând un tabloul al domniei sale. Aşadar, nu atât un portret de grup, cât un tablou de familie.

Cât despre titlul acestor note, el face punte – peste ani – cu un alt titlu al nostru, Anul ’68 – o „primăvară pragheză” a literaturii române din Basarabia, eseu publicat pe la 1992-93, reluat apoi în antologia în 10 volume Literatura din Basarabia în secolul XX (Eseuri, critică literară), Ed. Ştiinţa & ARC, 2004; ceea ce înseamnă că lucrurile se leagă, iată, în timp. De bună seamă, a trebuit să se întâmple, în anii ’60, după celebrul Congres al Scriitorilor în care s-a cerut revenirea la grafia latină a limbii noastre, acel reviriment al literelor noastre (îndeosebi în proză şi poezie), pentru ca în toamna lui 2014 un desant reprezentativ de prozatori moldoveni să ajungă în Praga, cu singura misiune de a-i cuceri pe… cititorii cehi!

(Acum vreo zece zile, jurnalista Victoria Borodin de la Independent.md, îmi propunea să mă alătur campaniei „Eu aleg, pentru Republica Moldova”, răspunzând la un chestionar. Între timp, am făcut febră, fiind internat în spital cu dublă pneumonie – de pe patul de suferinţă, am putut urmări, cu urechea pe postul de radio, turul doi al alegerilor prezidenţiale din România, iar odată revenindu-mi, am ţinut să-mi onorez promisiunea & obligaţia de cetăţean, drept care vă propun interviul de mai jos.)

1. Ce înseamnă votul pentru dumneavoastră? Când aţi votat pentru prima dată şi ce aţi simţit atunci?

Votul înseamnă să ţi se facă auzită vocea, fie şi într-un cor mai mult sau mai puţin cacofonic, de preferat totuşi unui cor ce intonează, pe aceeaşi notă triumfalistă, doar marşuri & cântece de paradă. Prima oară am votat prin 1993 – era pe vremea URSS, la secţia de votare se deschisese un bufet unde, pe lângă alte bunătăţuri, se vindeau şi tartine cu icre roşii!!! Nu ţin minte să fi ales atunci – cum totul era stabilit din timp (y compris, lista candidaţilor), alegerile constituiau o pură formalitate. Abia peste câţiva ani, prin 1988-89, pe când eram doctorant la Institutul de Literatură “M. Gorki” din Moscova, am ştiut că votul meu contează – în circumscripţia în care se afla căminul nostru concurau doi candidaţi, unul susţinut de PCUS şi altul… un oarecare Boris Elţin, deja având aură de reformator! Ei bine, până şi studenţii care nu se trezeu din beţie cu săptămânile au mers să voteze – cu Elţin, se-nţelege! (Prea mare era miza ca s-o ratezi din cauza unei banale mahmureli.) Atunci a câştigat, cu brio, Boris Elţin – iar acţiunile sale ulteriore, culminând cu rezistenţa deschisă din 19-21 august 1991, m-au făcut să mă simt mândru de alegerea mea de-atunci!

2. Cât de mult credeţi că valorează un vot în Republica Moldova, privind latura simbolică a acestuia într-un stat democratic sau care aspiră spre democraţie?

Dacă nu ar valora, credeţi că partidele & formaţiunile noastre politice s-ar fi dat peste cap să-l obţină, cu orice preţ?! De fapt, noi trăim din ce în ce mai mult într-o lume a valorilor simbolice – şi la fel cum publicitatea (Nota Bene: o compania precum Coca Cola investeşte peste 40% în reclamă!) constituie cureaua de transmisie a economiei, campania electorală este banda lui Moebus (cu două feţe, trecând una-n alta) a vieţii sociale. Totul e să ştii a face deosebirea dintre faţadă (acele “sate Potiomkiniene” pe care le înşiră, de la nordul la sudul Basarabiei şi de la Bruxelles la Moscova afişele electorale) şi realitatea de la faţa locului (care faţă, în paranteză fie spus, e scârbită).

3. Se discută foarte mult, în special într-o anumită parte a presei, că votul din 30 noiembrie este decisiv pentru viitorul Republicii Moldova. Acum decidem vectorul extern pe care Chişinăul îl va urma din 2015. Cât de mult sunteţi de acord cu aceste opinii?

De-a lungul celor 23 de ani de statalitate – aşa imperfectă cum este! – am trecut prin mai multe momente decisive, când votul ar fi putut schimba destinul ţării: în 1996, dacă ieşea preşedinte Mircea Snegur (şi o putea face doar din primul tur, dar te pui cu ambiţiile unor candidaţi-democraţi care au luat, fiecare, între 1% şi 4%, ceea ce a fost suficient să-i asigure victoria lui Petru Lucinschi în turul doi), nu cred că se ajungea, peste doar câţiva ani, la impunerea PCRM drept prima forţă politică (să nu uităm – Vladimir Voronin este singurul preşedinte REALES al R. Moldova). La fel, în 2009 (& 2010, după un referendum ratat!), votul a arătat limpede direcţia pe care cetăţenii moldoveni ar fi dorit s-o urmeze. Din nefericire, clasa politică nu a fost la înălţimea aşteptărilor – de unde şi decepţiile ce s-au ţinut lanţ. Din fericire, au existat şi câteva victorii certe, dintre care Acordul de Asociere cu UE mi se pare, de departe, cel mai important atu al actualei guvernări. Anume în vederea continuităţii acestei politici de integrare în structurile UE votul din 30 decembrie curent mi se pare decisiv. Să luăm exemplu de la fraţii noştri de peste Prut, care au ştiut să tranşeze pe 16 noiembrie – alegerea lui Klaus Iohannis, în ciuda tuturor sondajelor care-l dădeau învingător pe Victor Ponta, este o dovadă în plus că SE POATE!

4. În câteva cuvinte, ce înseamnă pentru dumneavoastră Uniunea Vamală şi Uniunea Europeană (promovate intens de unii actori politici în campania electorală)? Cum vedeţi, în postură de scriitor, personalitate a culturii naţionale, aceste două spaţii?

Am trăit 27 de ani în URSS, dacă nu cumva URSS-a Mare s-a lăţit – prin sutele de mii de homo sovieticus care au acţionat mereu după principiul: “Înainte, că-nainte era mai bine!!!” – peste biata noastră ţărişoară în toţi aceşti 23 de ani de independenţă; ştiu aşadar să recunosc de la o poştă minciuna instituţionalizată. Ei bine, Uniunea Vamală constituie o ficţiune geopolitică, un fel de Comunism de altă dată, doar că lipsindu-i cu desăvârşire aura romantică. Pe de-altă parte, Uniunea Europeană este o structură funcţională, în ciuda tuturor greutăţilor (recunoscute & asumate), iar faptul că până şi state tradiţional aliate Moscovei, cum ar fi bunăoară Serbia, tind acum să se integreze în UE ar trebui să le dea de gândit dodonilor & usaţilor autohtoni. În ultimă instanţă, este vorba de două modele civilizaţionale – autocrat-asiatic versus democratic-european.

5. Din postura omului de artă, ce credeţi că lipseşte politicii moldoveneşti, politicianului moldovean, pentru a fi mai credibil, pentru a se dedica poporului, oamenilor care îi dau votul? Vă întreb pentru că în peste 20 de ani de independenţă nu am avut nici măcar un singur politician care să se bucure la un moment dat de cel puţin 50% încredere în rândul populaţiei.

Într-o primă fază, partidele noastre „coborau” – prin reprezentanţii lor de seamă – fie din PCUS, fie din mişcările populare stradale (în care, după cum s-a văzut mai târziu, erau infiltraţi suficienţi provocatori – cazul Iurie Roşca rămâne unul notoriu!). În anii 2000, partidele au devenit SRL-uri; or, fuziunea businessului cu politicul a dat naştere unor monştri: oricâte “operaţii estetice” ar fi suportat liderii acestora, rareori s-a văzut câte-o faţă umană. Deocamdată, societatea civilă nu a dat nici o figură cu pondere, şi atunci cetăţenii au pornirea firească de a-şi investi încrederea în politicieni ce nu par să vină din mediul de afaceri (gen Iurie Leanca, diplomat de profesie). Moldovenii au o memorie scurtă – atâtor politicieni li s-a trecut cu vederea inconsecvenţa (ca să nu zic, cu un termen polular, curluntrismul!), alegându-i tot pe ei, încât doar o clasă politică din a treia generaţie – venind din societatea civilă – cred că ar putea reabilita imaginea politicului. Deocamdată însă, il faut faire avec (vorba franţujilor)…

6. De ce trebuie cetăţenii Republicii Moldova să iasă la 30 noiembrie la vot şi pentru ce trebuie să voteze?

Fiindcă abia atunci când ai votat, ai dreptul moral să le ceri oamenilor politici socoteală – oricât de imperfect ar fi actualmente mecanismul de control al societăţii. Cozile la care au stat moldovenii pe 16 noiembrie la Ambasada României din Chişinău & alte sectii de votare din Repubblica Moldova sunt un semnt cert că civismul are, iată, un cuvânt greu de spus (iar faptul că cca 80% din moldoveni l-au votat pe Klaus Iohannis îmi dă oarece speranţe în privinţa scrutinului din 30 noiembrie). Pentru ce? – simplu, pentru ca mintea moldoveanului cea din urnă să aibă ultimul cuvânt, şi nu mintea moldoveanului cea de pe urmă! Căci, de bună seamă, de ce să tot aleagă urma, câd o poate face capul – cu fruntea sus?! Dixit…