Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Scrisesem acum două luni despre surpriza Academiei Suedeze – desemnarea pakistanezei de numai 17 ani Malaga Yousafzai drept laureată a Premiului Nobel pentru Pace 2014 –; acum o lună reveneam la capturarea a 267 de şcolăriţe, pe 14 aprilie 2014, la Chibok, în estul Nigeriei, de către gruparea islamică Boko Haram (la această oră mai rămân captive 219 liceene!); ceea ce s-a întâmplat zilele trecute însă într-o şcoală din Peshawar depăşeşte orice limită imaginabilă a ororii: un comando islamist a asasinat cu sânge rece 132 de elevi şi 9 profesori, „răzbunându-se” astfel pe proaspăt în-Nobel-ata Malaga Yousafzai, care a reuşit să scape cu viaţă, acum un an, după ce a fost împuşcată în cap fiindcă pledase public pentru dreptul fetelor la învăţătură. Din relatările supravieţuitorilor, reţin această imagine de coşmar – un profesor a fost ars de viu, iar elevii obligaţi să privească „torţa umană”, sub ameninţarea armelor. Ceea ce m-a dus cu gândul la o carte-cult, Fahrenheit 451, de Ray Bradbury.

Nu cred că talibanii l-au citit pe Ray Bradbury; dacă totuşi şi-ar fi dat osteneala, cred că s-ar fi recunoscut în vajnicii pompieri chemaţi să dea foc la cărţi – uneori, împreună cu deţinătorii acestora! –, scoase fără excepţie în afara legii. Nu voi repovesti acum întreg romanul, este mult prea cunoscut, dar ţin să citez un fragment din „confesiune” bătrânului profesor Faber:

„(…) Eu am văzut cu mult înainte încotro se îndreaptă lucrurile şi n-am scos o vorbă. Sunt unul dintre inocenţii care ar fi putut să vorbească şi să protesteze, atunci când nimeni nu-şi pleca urechea la glasul celor «vinovaţi»; însă eu n-am vorbit şi astfel am devenit eu însumi un vinovat. Iar când, în cele din urmă, au pus pe roate sistemul lor de ardere a cărţilor cu ajutorul pompierilor, eu am bombănit de câteva ori, dar m-am lăsat păgubaş, deoarece pe vremea aceea nu mai bombănea şi nu mai protesta nimeni. Iar acum e prea târziu!

(…) Cărţile nu erau decât un fel de receptacul în care oamenii înmagazinau o mulţime de cunoştinţe pe care se temeau c-ar putea să le uite. Nu e nimic magic în cărţi; magic e doar ceea ce spun cărţile şi însuşi faptul că în ele peticele universului sunt însăilate într-un veşmânt pe măsura noastră. (…) Trei lucruri lipsesc din viaţa noastră. Întâi: ştii dumneata de ce e atât de importantă o asemenea carte? Pentru că astfel de cărţi au ceea ce se cheamă calitate. Şi ce înseamnă oare cuvântul calitate? Pentru mine înseamnă substanţă. Cartea asta are pori, are trăsături proprii, o porţi pune la microscop şi-ai să vezi atunci cum viaţa ei curge, într-o nesfârşită varietate. Cu cât sunt mai mulţi porii unei cărţi, cu atât mai multe detalii de viaţă veridic înregistrate poţi desprinde de pe un centimetru pătrat de hârtie, cu atât mai bună e literatura respectivă. Cel puţin asta e definiţia pe care o dau eu literaturii: a zugrăvi amănunţit. În amănunte inedite. Scriitorii buni ating adesea viaţa. Cei mediocri îşi plimbă peste ea o mână grăbită. Iar cei proşti o siluiesc şi-o lasă apoi, sfâşiată, pradă muştelor. Ai înţeles acum de ce sunt privite cărţile cu ură şi cu teamă? Ele dezvăluie porii de pe faţa vieţii…” (Fahrenheit 451, Art, 2013, p. 93, 94-95)

…Aceste note nu pot reda viaţa unor victime ale ignoranţei crase, şi nici alina suferinţele apropiaţilor. Dar dacă, exact ca-n romanul lui Bradbury, un singur „pompier” (avem şi noi destui dint-aceştia, unii în stare latentă, alţii jucându-se cu focul ziua în amiaza mare!) se pătrunde de adevărul celor spuse de „fricosul” profesor şi trece de partea cărturarilor (altminteri, prigoniţi în toate epocile – inclusiv de Vatican!), înseamnă că sfârşitul istoriei se amână cu cel puţin o pagină – cinste cui va scrie-o.

Oricât de paralele, vieţile îşi urmează – fiecare – cursul individual; uneori însă, printr-un ciudat coup de dés al fatalităţii, ajung să se intersecteze în moarte.

Două împuşcături, una în Rezervaţia Pădurea Domnească şi alta într-un garaj din Cahul, prima răsunând pe 23 decembrie 2012, ultima în 9 decembrie curent, sunt legate între ele prin ceea ce s-ar numi factorul politic. Astfel, odată dezvăluită la începutul anului 2013, împuşcarea lui Sorin Paciu a dus la căderea guvernului Vlad Filat, iar apoi şi la reformatarea Alianţei pentru Integrare Europeană (din care nu va mai rămâne nici numele!); glontele care a traversat pieptul ex-deputatului PLDM Ion Butmalai ţâşneşte (din două cartuşe, nu-i aşa?!) în chiar săptămâna în care se pune de o nouă alianţă de guvernare. Un accident de vânătoare (ilegală, atât din punctul de vedere al locului în care se petrecea – pe teritoriul unei rezervaţii! –, cât şi al componenţei… judecătoreşti a echipei de vânători), iar acum un omor (nimeni nu pare să creadă în versiunea sinuciderii omului politic!) îndoliază aceşti cinci ani de guvernare democratică, la fel cum cei opt ani ai guvernării PCRM s-au încheiat, vai! printr-o moartea de om, a lui Valeriu Boboc.

Aducându-i un ultim omagiu regretatului Ion Butmalai – om dintr-o bucată şi unul dintre foarte puţinii deputaţi ai Legislativului de la Chişinău din sesiunea 2009-2014 având o voce a sa, pe care a ştiut să şi-o facă auzită, uneori în ciuda intereselor de partid, fapt pentru care nu s-a mai regăsit pe listele PLDM la ultimele alegeri –, nu pot să nu mă gândesc că ceea ce porneşte strâmb nu are cum să ducă la bine. Or, nici o „alegere europeană” nu costă viaţa unui om, iar o societate construită pe lacrimile a doi copii rămaşi orfani (câţi or mai fi, în întreaga Republică Moldovă, şi ea îmbucătăţită?!), ei bine… cred că vă amintiţi bine ce spunea Dostoievski despre asta, în Fraţii Karamazov!

Întrebarea care se pune acum este dacă vor fi găsiţi adevăraţii ucigaşi ai omului politic (or, acreditând versiunea sinuciderii, se cheamă că – ierte-mi-se tristul calambur – Ion Butmalai a fost sieşi… Gheorghe Creţu!), şi nu doar cei „morali” (cum s-a exprimat cineva la un post TV); ar fi o datorie de onoare a noii vechi puteri să facă lumină în acest caz, ca şi în cel al lui Sorin Paciu, Valeriu Boboc ş.a. Căci în ţara în care puterea închide ochii, până şi gloanţele oarbe ucid din prima!

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG