Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Moldova Blog Emilian Galaicu-Paun Audio Program banner
Moldova Blog Emilian Galaicu-Paun Audio Program banner

Acordarea Premiului Nobel-2015 pentru Literatură scriitoarei de limbă rusă din Belarus Svetlana Aleksievici (n. 1948) nu este chiar o surpriză, cum a lăsat să se înţeleagă criticul Ion Bogdan Lefter într-un interviu la RFI – de ceva timp, autoarea Ultimilor martori este în cărţi la bursa pariurilor (Premiul Herder-1999; Premiul Erich-Maria Remarque-2001; Premiul Ryszard Kapuscinski-2011; Premiul Păcii al Librarilor germani-2013; Premiul Médicis-2013), iar faptul că în primăvara aceasta s-au împlinit 70 de ani de la victoria aliaţilor în cel de-al Doilea Război Mondial trebuie că a jucat şi el un rol (la fel cum, în 2009, la două decenii de la căderea zidului berlinez, prestigioasa distincţie mergea către scriitoarea germană originară din România Herta Muller – şi într-un caz, şi-n altul valoarea propriu-zisă a operei literare fiind de necontestat). Din câte-mi amintesc, ultimii doi laureaţi Nobel din spaţiul ex-sovietic sunt, în ordine descrescătoare, poetul Iosif Brodski (1987) şi romancierul Aleksandr Soljeniţân (1970), la momentul decernării Premiului ambii plecaţi/expulzaţi din URSS. Or, odată cu bielorusa Svetlana Aleksievici începe o altă numărătoare, Domnia Sa fiind chiar prima laureată Nobel din spaţiul post-sovietic – să fie o simplă întâmplare că vine dintr-o ţară care numai model de democraţie nu poate fi numită, de când e condusă (din iulie 1994!) cu mână de fier de preşedintele Aleksandr Lukaşenko?! Care ţară îl va realege, cu certitudine, pentru a cincia oară consecutiv pe Батька în chiar duminica aceasta… Or, se ştie că proaspăta în-Nobel-ată e şi o jurnalistă de mare curaj care s-a pronunţat împotriva politicii liderului de la Minsk (între paranteze mă întreb dacă acesta va găsi curajul să-şi felicite ilustra compatrioată, şi ce-i va răspunde – în cazul prea puţin probabil dacă acest lucru se va întâmpla totuşi – distinsa opozantă), cărţile sale fiind interzise în Belarus odată cu venirea (şi eternizarea!) acestuia la putere.

Mea culpa – de la prozele publicate prin anii ’80 (ah, romanticii ani ai Perestroikăi!) în revista Новый Мир, nu am mai citit nimic semnat de Svetlana Aleksievici, textele sale nefiind traduse în româneşte. Prin urmare, voi cita titlurile ce au impus-o în limba rusă, aşa cum au fost scrise: «У войны не женское лицо» (1985), «Последние свидетели» (1985), «Цинковые мальчики» (1989), «Чернобыльская молитва» (1997), «Время секонд-хэнд» (2013), toate făcând parte din ciclul de romane documentare «Голоса Утопии». Răvăşitoarea, mărturia autoarei: „De foarte timpuriu, m-am interesat de cei care sunt trecuţi cu vederea de Istorie. Acei oameni care se mişcă în întuneric fără a lăsa urme şi fără a cere nimic. Tatăl meu şi bunică mea povesteau tot felul de istorii (…) – acestea m-au şocat în copilărie, iar imaginaţia mea a fost marcată odată pentru totdeauna” (dintr-un interviu acordat publicaţiei franceze Figaro, în 2013). De reţinut şi această confesiune a unei voci pe cât de militante în publicistică, pe atât de calde în scrierile literare: „Îmi pun întrebări nu despre socialism, dar despre dragoste, gelozie, copilărie, bătrâneţe. Despre muzică, dansuri, frizuri. Despre miile de detalii ale unei vieţi dispărute. Este singura modalitate de a insera catastrofa într-un cadru familial şi de a povesti câte ceva. A ghici câte ceva… Istoria nu se interesează decât de fapte, emoţiile rămânând mereu pe tuşă. Nu prea sunt lăsate să intre în istorie. Or, eu privesc lumea cu ochi de literat şi nu de istoric”.

Cu ochi în care se citeşte compasiunea, o compasiune pentru cei mulţi şi umiliţi care în-Nobel-ează!

Înainte de a deveni romancierul cunoscut în & recunoscut de toată lumea, Gabriel Garcia Marquez s-a făcut remarcat în calitate de jurnalist de teren – revenit dintr-o călătorie în Uniunea Sovietică, publică un amplu reportaj intitulat 22.400.000 km2 fără nici o reclamă de Pepsi Cola. (Între paranteze fie spus, nici până astăzi nu pot uita senzaţia ameţitoare de-acum vreo 40 de ani, când am gustat acel lichid carbogazos de culoare brună, ce pişca de limbă şi înţepa nasul, la ziua de naştere a unui băieţel ai cărui părinţi s-au dat peste cap pentru a face rost de faimoasă băutură americană.)

Abia revenit – deşi sufleteşte încă nu mă pot desprinde cu totul – din Muntenegru, mă tot gândesc la formula – pe cât de lapidară, pe atât de încăpătoare – prin care aş putea defini această cea mai tânără democraţie europeană. Prima ce mi-a trecut prin cap a fost chiar aceasta, în stil marquezian: Circa 300 km de litoral ce hrănesc 13.800 km2. Sigur, formula se lipeşte de ureche, dar nedreptăţeşte alte câteva sectoare importante din economia ţării – pe lângă turismul absolut înfloritor, Muntenegru trăieşte din agricultură (în special alimentară, având şi cea mai întinsă podgorie de viţă-de-vie din lume, chit că vinurile produse nu sunt chiar grozave) şi ceva industrie (combinatul de aluminiu din Podgorica, „pata neagră” pe harta atât de ecologicii republici). Apoi m-a bătut gândul să mizez totul pe Ţara din creierii munţilor, cu accentul logic pe creierii, fiind impresionat nu atât de geografia statului (am mai văzut ţări montane la viaţa mea!), cât de felul cumpătat (aş zice chiar înţelept) de a fi al muntenegrenilor.

Cum nu mă puteam decide nicidecum între mare şi munte, deodată mi-am amintit de ce ne spunea ghida pe când făceam o croazieră pe mare prin golful Boka Kotorski, considerat printre primele 5 cele mai frumoase fiorduri din lume – la un moment dat, trecând pe lângă localitatea Bijela, a pomenit de SINGURUL ORFELINAT din ţară, situat în această mică localitate de pe coasta dalmată, precizând că aici ajung doar copiii care nu au nici o rudă, oricât de îndepărtată, cultul familiei în Muntenegru fiind de secole însăşi piatra unghiulară a naţiunii. Există o legendă de dată recentă care spune că un delfin venea aproape de mal, ca pentru a-i mai însenina pe copiii lipsiţi de mângâierea unei familii; or, într-o zi, delfinul s-a prins în plasele pescarilor şi nu a mai apărut în golfuleţul din faţa orfelinatului. În amintirea delfinului, autorităţile locale i-au înălţat un monument pe plajă, care se vede perfect de pe puntea navelor de croazieră ce traversează golful – o spinare argintie ieşind pe jumătate din apă, ca pentru a se alătura jocului copiilor. Ajunsă în acest punct cu povestitul, ghida a zis că uneori delfinii îşi fac apariţia în zonă, în ciuda supărării pe care o mai au pe pescari. Şi – minune (cu martori!) – chiar atunci s-a văzut o spinare argintie ţâşnind din valuri, ca şi cum ghida ar fi fost în înţelegere cu un delfin viu, spre bucuria celor vreo 50 de pasageri ai micii noastre ambarcaţiuni. Şi atunci, ca un declic, mi-a venit titlu, pe care iată îl dau cu alineat:

O Bijela albă pentru Muntenegru.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG