Emilian Galaicu-Păun

Ţările noastre – române (pentru unii), vecine şi prietene (pentru alţii) – tocmai au intrat în ultima lună de toamnă având în fruntea Executivelor premieri interimari. Aici asemănările, abia începute, iau sfârşit, căci dacă guvernul Valeriu Streleţ a fost demis de Parlamentul moldovean cu voturile opoziţiei & ale unor partide de guvernare (cum ar veni, să dai cu dreapta în stânga – pardon, cu stânga în dreapta!), la Bucureşti Victor Ponta, întors de urgenţă dintr-o vizită oficială în Mexic, şi-a anunţat demisia sub presiunea străzii. După debarcarea guvernului Alianţei, preşedintele moldovean Nicolae Timofti a luat apă-n gură, de unde şi aşa vorbeşte de cele mai multe ori prin vocea purtătorului său de cuvânt. Căderea guvernului PSD a provocat imediat o reacţie a preşedintelui Klaus Iohannis, care a spus-o răspicat: „Această demisie vine prea târziu!”

Rămasă, în prag de iarnă, fără guvern, Republica Moldova se vede dată pe mâna PD-ului, de facto „spărgătorul” AIE-3, care caută să înjghebe în pripă un nou Executiv, cu foştii parteneri de coaliţie (PL-ul a şi răspuns „Prezent!”), la care ar adera fracţiunea lui Iurie Leancă, dar şi – nota bene! – „europenizatul” peste noapte PCRM, mai puţin PLDM, „torpilat” de acelaşi PD cu circa două săptămâni în urmă, iar acum curtat în numele „valorilor europene” (paralel cu, zice-se, încercările de cumpărare a unor deputaţi sau de intimidare printr-o nouă serie a „dosariadei”). În România, Klaus Iohannis a invitat la Cotroceni, rând pe rând, partidele politice, dar şi – în premieră! – reprezentanţi ai societăţii civile, la o primă rundă de negocieri (va urma, negreşit, runda a două, de la o luni, asta după ce duminică preşedintele român a ieşit în piaţă, să discute cu manifestanţii) în vederea desemnării unui nou Cabinet: premier tehnocrat? premier politic? Şi-l poate imagina cineva pe preşedintele moldav Nicolae Timofti, „marele absent” pe scena noastră politică pe durata mandatului său care se încheie în şase luni, având în ceasul al doisprezecelea iniţiativa unor astfel de consultări?! În plus, invitând la Preşedinţie şi reprezentanţi ai societăţii civile, din Platforma DA, să zicem, ale cărei revendicări se aud în piaţă de câteva luni?!!

De-o parte şi de-alta a Prutului, criza politică (tot un fel de febră a unui organism ce se luptă cu boala, căci, nu-i aşa? „Corupţia ucide!”) poate avea efecte diametral opuse: primenirea clasei politice într-una din ţări – române, vecine şi prietene (la alegere) –, cu implicarea tot mai largă a societăţii civile, garantul acestui proces fiind chiar preşedintele statului, care a şi preluat iniţiativa; sau falimentarea definitivă a statului, capturat tentacular de oligarhul al cărui nume a ajuns să personifice actuala stare de lucruri în ţara cu pricina. Nu e nevoie să se dea cu banul ca să se afle ce scenariu cărei ţări îi revine – atâta doar că şi într-un caz şi-n altul strada va avea un cuvânt tot mai greu de spus. [Îl] asculţi şi câştigi!

Îngrijitorii de animale din India au observat un fenomen foarte curios: odată priponit, fie şi cu un ţăruş de lemn de grosimea unui creion, puiul de elefant va rămâne locului, fără baremi să încerce a se smulge din prinsoare! Gestul în sine – priponitul! – îl „leagă” de pământ, mai abitir decât lanţurile de la picioare (nici o grijă, le va purta când va creşte mai mare). E suficient însă să smulgă o singură dată priponul, fie şi din întâmplare, pentru ca apoi nimic să nu-i mai poată sta împotrivă, elefantul devenind conştient de forţa sa – o forţă a naturii, nu-i aşa?! – exact în clipa în care „se rupe” de constrângerea formală a gestului uman.

Suntem un popor „mioritic”, iar animalul nostru totemic se numeşte… turma! Mânată când de-un baci, când de altul – şi unul, şi altul în egală măsură de străini (chit că de acelaşi sânge, unii)! –, a parcurs iată mai mult de jumătate de soroc (în ruseşte, сорок înseamnă chiar 40), din cei patruzeci de ani ce trebuie traversaţi prin Pustie înainte de a ajunge în Pământul Făgăduinţei, şi tot nu s-a eliberat de „sentimentul ţarcului”. (Ţarcul – echivalent al priponului pentru puiul de elefant, doar că împrejmuindu-l de jur împrejur.) Bine observa cineva: până de curând, mereu am fost scoşi la Mari (şi mai mici) Adunări Naţionale de către conducătorii noştri, de la proclamarea independenţei, în 1991, la mitingul de aderarea la Uniunea Europeană, din 2014 – întrebarea este dacă protestele platformei DA declanşate în primăvara aceasta vin de data aceasta „de jos în sus” (sigur, nu se poate fără o structură organizatorică ce presupune, orice s-ar zice, şi o „verticală” a puterii) sau sunt, iarăşi, instrumentalizate de anumite forţe, prin canalizarea mâniei legitime a unui popor înşelat în aşteptările lui într-o albie anume?! Cum s-a ajuns de la lozinca-promisiune „Moldova fără sărăcie” la revendicarea „Moldova fără oligarhi”, în doar câţiva ani de guvernare „democratică” & „pro-europeană”, iată ce-ar trebui să-i preocupe şi pe cei care ştiu (căci l-au pus în practică, în tot acest timp) răspunsul, şi pe cei care le cer socoteala.

Senzaţia mea – n-aş vrea să greşesc, de unde am tot votat cu forţe ce mi-au promis soarele & stelele de pe cerul european! – este că, de curând, lumea noastră a început să conştientizeze că reprezintă o forţă, nu neapărat o forţă a naturii ca elefantul, totuşi una suficient de importantă ca să se smulgă din tot felul de „pripoane” (în formă de stejari seculari, tufe de trandafiri, stele în cinci colţuri, seceri şi ciocane etc., etc.), fapt ce poate marca o turnantă în edificarea conştiinţei de sine. De data aceasta, în nume propriu.