Emilian Galaicu-Păun

(De Ziua mondială a Ceaiului, decretată pe 15 decembrie 2005, vă propun spre lectură un poem, autoportret cu ochelari de ceai, şi totodată vă îndemn să recitiţi – căci, vorba inspirată a lui Vladimir Nabokov: „o carte nu poate fi citită, ci recitită” – romanul lui Milorad Pavici, Peisaj pictat în ceai, pe care l-am prezentat la “Carte la pachet” acum nişte ani…)

* * * * * * *

autoportret cu ochelari de ceai

munch cu braţ de schelet. c-o ureche tăiată, van gogh. self-portrait c-un ochi scos, victor brauner... moartea

ca o pînză freatică-n ramă de os, grunduită cu carne, -n chenarul de doliu al şevaletului, mă-nfăţişează

pe măsură ce-i caut privirea/ se uită în mine: "ce ai?"

39.

(febră? ani? vîrsta lui eminescu?) fiinţa-n scădere, cum ai scutura

termometrul. la celălalt capăt al gestului, mîna turnînd în pahare statui de negrese în lipton

yellow label tea. nişte cabine de sticlă, paharele, -n care negresele mele fac duş. li se vede-n

săculeţe de 2 g, quality nr. 1, sarcina: toate cu gemeni, şi niciuna din ele nu-i stearpă.

fiecare în curgerea ei de cascadă cu părul lăsat greu pe spate, din creştet la tălpi. şi eu, trestie

(gînditoare) de zahăr, răsfrîntă-ntr-un ochi de fecioară din care

curcubeul se-aruncă pe spate în celălalt ochi ca un arc de pince-nez. ceai cu lapte, fecioara.

într-o dungă, de tuş, curcubeul. această

moarte, ochii ei – două a cîte cincizeci de coniac date-odată

peste cap – de culoarea teinei, dau geană prin geană de parcă-ar pocni a mînie din degete: "ce-ai sa-i faci?..."

în vederea ei – n-aş mai da ochii cu dînsa! – mi-am pus ochelari de ceai. nu te uita

cum, întins pe podele, cu ochii în pod – drujba şirei spinării îşi face de lucru, tăind în

carne vie păduri de mesteceni de-un stat de om, gaterul sîngelui

le despică în scînduri de-o palmă în care, la ceas de vecernie,

bate toaca, de zor, rugăciunea lui iisus, zisă-a inimii – înfăţişez o privelişte

înrămată în pleoapele tale, c-un om, mort de mic copil după femei în ediţia princeps/

cărţi cu umerii de manechine, ce-şi schimbă bandajele

de infuzie seara de seară cum şi-ar jupui de pe văz ce-a futut din priviri/a cetit peste zi.

un om căruia,-aşa cum arată, teina i-a înlocuit proteina.

n-ai să vezi decît o arătare,-ntre patru pereţi, şlefuită

de lecturi – orice pagină de corectură devine-o hîrtie de şmirghel –; o umbră-aruncată

(de idee?) pe-asfalt care, orice i-ai face şi drege, oricum nu se simte-n

pielea sa în conturul de cretă; decît o proiecţie

in aeternum, în negru-alb, surdă la verweile doch, du bist so schon!*

o oglindă ce-şi pune pe faţă un văl (de ceai) negru plimbată de-a lungul

unui straniu peisaj abraziv

pe coloana sonoră-a lui joplin:

No, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no

No, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no

No, no, no, no, no, no, no, no, no,

Don't you cry,

Cry.

stop-cadru

pe ramura gestului, sîngele & carnea ca un mărţişor agăţat în

pom în ultima zi a lui martie – 2003, cînd de ziua poetului moare poeta –

după ce l-a purtat la piept mama (se cheamă

că-mi fac autoportretul, scriind despre umbrele dragi

– aurel, cristian, hil, iustin, mariana – asemeni acelui

pictor renascentist, care-şi portretiza în şedinţe nocturne clienţii, la flacăra

lumînărilor bine înfipte într-o pălărie – un adevărat policandru – pe care

n-o scotea de pe cap decît pentru-a schimba lumînările arse, consumul

de lumină – atît! – dînd valoarea tabloului. altfel spus, arderea

de tot intră în preţul lucrării. adică, la treişpe, opt, şase, doi, cîteva luni de

ani-lumină – şi numărătoarea nu s-a încheiat –

de la trecerea lui aurel, cristian, hil, iustin, mariana,

scriu pe linia stingerii, io, caligraful de umbre), sub inimă.

am venit am văzut am închis

în strîns, ochii

(sub pleoapele tale-o negresă cu sînge albastru – privirea – îşi pune pe ea rochia neagră, de văduvă)

_________________________

* O, rămîi, eşti atît de frumoasă! – Goethe, Faust, II, act. 5

Şi în anul acesta, Librăria din Hol & Librăria din Centru din Chişinău au oferit, în mod tradiţional, de Sfântul Nicolae, o reducere de 50% la toate titlurile Cartier & 10% la cărţile altor edituri. Cum ar veni, un soi de „vinerea neagră” a cărturarilor, iar publicul nu s-a lăsat aşteptat şi nici tras de mânecă. Timp de 12 ore, de la 9 dimineaţa la 9 seara, rafturile au fost luate cu asalt, cu o frenezie chemată parcă să-l contrazică pe Dimitrie Cantemir (se cunoaşte ce spunea ilustrul nostru savant despre proverbiala dragoste de carte a moldovenilor!), de unde timpurile sunt în continuare (tot mai) de răstrişte.

Nu prezenţa publicului cititor – demnă de toată lauda! – m-a făcut să redactez aceste note fugare, ci cvasi-absenţa scriitorilor – cu câteva excepţii notorii, de la redactorii Contrafort-ului Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu la mai tânărul nostru coleg Alexandru Cosmescu – în librării, şi tocmai în ziua când cititorii au dat literalmente năvală. Dacă nu pentru a cumpăra cărţi, cel puţin pentru a da autografe, a discuta cu tinerii şi, în genere, a vedea cum merge piaţa de cartea (şi, de ce nu? propriile lor opusuri pe această piaţă). Cu doar câteva zile înainte, la sediul USM tocmai a avut loc lansarea unei noi publicaţii, Revista literară, care – din motive lesne de înţeles – aşa şi n-a ajuns în chioşcurile de ziare; n-ar fi fost frumos să fie oferită gratuit tinerilor din librării, de Sfântul Nicolae?! (Cu acelaşi succes însă putea să fie pusă în vânzare – s-ar fi găsit destui s-o cumpere, mai cu seamă că revista arată bine, iar numele care semnează în primele două numere sunt cunoscute & apreciate.) Nu-i vorba de o banală „baie de mulţime”, ci chiar de o prezenţă în Republica Literelor, pentru o zi mutată în două librării din capitala Republicii Moldova, care nu se rezumă, nu-i aşa? la turnurile de fildeş, câte o mai fi rămas...

Şi încă, dacă în anii ’90 toată lumea se întreba (şi doar ca să ia aminte!) Ce vor scriitorii?, într-o „vinerea neagră” a cărţilor mi-a fost dat s-o aud şi pe asta: Unde ni-s scriitorii?, dar şi: Da’ ei mai cetesc sau doar scriu? Cum să nu-mi amintesc, aşadar, de spusele lui Danilo Kiš, marele autor sârb al Enciclopediei morţilor, cu care şi închei aceste note? „Citesc mult. Iar lectura îmi oferă mai multă substanţă pentru visare decât orice altă experienţă de viaţă. Îmi place să citesc mai ales cărţi făcute din alte cărţi: este un sentiment liniştitor pentru noi, cei care ne petrecem întreaga viaţă citind. Şi mi se pare firesc nu doar să visez despre ce citesc, ci să le fac loc acelor lecturi în viaţa şi în cărţile mele.”