(De Ziua mondială a Ceaiului, decretată pe 15 decembrie 2005, vă propun spre lectură un poem, autoportret cu ochelari de ceai, şi totodată vă îndemn să recitiţi – căci, vorba inspirată a lui Vladimir Nabokov: „o carte nu poate fi citită, ci recitită” – romanul lui Milorad Pavici, Peisaj pictat în ceai, pe care l-am prezentat la “Carte la pachet” acum nişte ani…)
* * * * * * *
autoportret cu ochelari de ceai
munch cu braţ de schelet. c-o ureche tăiată, van gogh. self-portrait c-un ochi scos, victor brauner... moartea
ca o pînză freatică-n ramă de os, grunduită cu carne, -n chenarul de doliu al şevaletului, mă-nfăţişează
pe măsură ce-i caut privirea/ se uită în mine: "ce ai?"
39.
(febră? ani? vîrsta lui eminescu?) fiinţa-n scădere, cum ai scutura
termometrul. la celălalt capăt al gestului, mîna turnînd în pahare statui de negrese în lipton
yellow label tea. nişte cabine de sticlă, paharele, -n care negresele mele fac duş. li se vede-n
săculeţe de 2 g, quality nr. 1, sarcina: toate cu gemeni, şi niciuna din ele nu-i stearpă.
fiecare în curgerea ei de cascadă cu părul lăsat greu pe spate, din creştet la tălpi. şi eu, trestie
(gînditoare) de zahăr, răsfrîntă-ntr-un ochi de fecioară din care
curcubeul se-aruncă pe spate în celălalt ochi ca un arc de pince-nez. ceai cu lapte, fecioara.
într-o dungă, de tuş, curcubeul. această
moarte, ochii ei – două a cîte cincizeci de coniac date-odată
peste cap – de culoarea teinei, dau geană prin geană de parcă-ar pocni a mînie din degete: "ce-ai sa-i faci?..."
în vederea ei – n-aş mai da ochii cu dînsa! – mi-am pus ochelari de ceai. nu te uita
cum, întins pe podele, cu ochii în pod – drujba şirei spinării îşi face de lucru, tăind în
carne vie păduri de mesteceni de-un stat de om, gaterul sîngelui
le despică în scînduri de-o palmă în care, la ceas de vecernie,
bate toaca, de zor, rugăciunea lui iisus, zisă-a inimii – înfăţişez o privelişte
înrămată în pleoapele tale, c-un om, mort de mic copil după femei în ediţia princeps/
cărţi cu umerii de manechine, ce-şi schimbă bandajele
de infuzie seara de seară cum şi-ar jupui de pe văz ce-a futut din priviri/a cetit peste zi.
un om căruia,-aşa cum arată, teina i-a înlocuit proteina.
n-ai să vezi decît o arătare,-ntre patru pereţi, şlefuită
de lecturi – orice pagină de corectură devine-o hîrtie de şmirghel –; o umbră-aruncată
(de idee?) pe-asfalt care, orice i-ai face şi drege, oricum nu se simte-n
pielea sa în conturul de cretă; decît o proiecţie
in aeternum, în negru-alb, surdă la verweile doch, du bist so schon!*
o oglindă ce-şi pune pe faţă un văl (de ceai) negru plimbată de-a lungul
unui straniu peisaj abraziv
pe coloana sonoră-a lui joplin:
No, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no
No, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no
No, no, no, no, no, no, no, no, no,
Don't you cry,
Cry.
stop-cadru
pe ramura gestului, sîngele & carnea ca un mărţişor agăţat în
pom în ultima zi a lui martie – 2003, cînd de ziua poetului moare poeta –
după ce l-a purtat la piept mama (se cheamă
că-mi fac autoportretul, scriind despre umbrele dragi
– aurel, cristian, hil, iustin, mariana – asemeni acelui
pictor renascentist, care-şi portretiza în şedinţe nocturne clienţii, la flacăra
lumînărilor bine înfipte într-o pălărie – un adevărat policandru – pe care
n-o scotea de pe cap decît pentru-a schimba lumînările arse, consumul
de lumină – atît! – dînd valoarea tabloului. altfel spus, arderea
de tot intră în preţul lucrării. adică, la treişpe, opt, şase, doi, cîteva luni de
ani-lumină – şi numărătoarea nu s-a încheiat –
de la trecerea lui aurel, cristian, hil, iustin, mariana,
scriu pe linia stingerii, io, caligraful de umbre), sub inimă.
am venit am văzut am închis
în strîns, ochii
(sub pleoapele tale-o negresă cu sînge albastru – privirea – îşi pune pe ea rochia neagră, de văduvă)
_________________________
* O, rămîi, eşti atît de frumoasă! – Goethe, Faust, II, act. 5