Emilian Galaicu-Păun

Anul tuturor pierderilor, 2015 – de la cele umane, ale apropiaţilor, la abandonarea ultimelor iluzii, dacă le mai aveam cumva, cu referinţă la clasa noastră (chiar aşa – a noastră?!) politică –, sărbătorile de iarnă vin pe nepusă masă, într-o atmosferă de dezolare cvasi-generală. O iarnă fără zăpadă; o ţară (interimară, pardon – inter-riverană!) fără guvern; o naţiune fără identitate (nici în cel de-al 24 an de independenţă, moldovenii nu s-au decis ce sunt: români sau ruşi?); iar acum şi o Piaţă a Marii Adunări Naţionale fără tradiţionalul pom de Crăciun din faţa Guvernului (de ce nu, printre corturile orăşelului demnităţii?!)… Sigur, s-a împodobit un brad (de strânsură, căci i s-au adăugat crengi, inclusiv de la alte specii de conifere), alături de Arcul de Triumf, dar numai a pom de sărbătoare nu arată; şi, la drept cuvânt, li-i a sărbători oare chişinăuenilor?!

Cu toate acestea, viaţa merge înainte – au loc lansări de carte (Vladimir Beşleagă şi-a lansat volumul de memorii Tata Vasile în 73 de episoade şi XIV scrisori, iar televiziunea naţională a… strălucit prin absenţă, de parcă la cei 84 de ani ai săi ilustrul nostru scriitor ar fi abia la începuturi şi are tot timpul înainte să ajungă „pe sticlă”; Stela Popa şi-a lansat povestea Îngerii mării, într-o librărie arhiplină de mămici cu prunci în braţe, ceea ce înseamnă că nici o politică, oricât de anti-naţională, nu-i în stare să se pună cu natalitatea); Uniunea Scriitorilor din Moldova a primit noi membri; şi tot aceeaşi instituţie a propus un candidat la Premiul Nobel, la solicitarea Academiei Suedeze; un juriu al Ministerului Culturii evaluează proiectele culturale ale asociaţiilor obşteşti privind finanţarea de la bugetul de stat pe anul 2016; tocmai a avut loc concursul de colinde „Să trăiţi, să-nfloriţi”, organizat de Direcţia Educaţie, Tineret şi Sport a municipiului Chişinău; până şi preşedintele Nicolae Timofti s-a trezit dintr-o hibernare de circa patru ani, spre a-l înainta pe Ion Sturza la funcţia de prim-ministru…

Nu aceste manifestări, altminteri fireşti, chiar şi pe timpuri de restrişte, m-au făcut să scriu aceste rânduri pline de viaţă (ierte-mi-se clişeul), ci întâmplarea, Măria Sa. Tocmai treceam pe lângă Cimitirul Central de pe strada Armenească din Chişinău, când o privelişte neobişnuită mi-a atras atenţia – în dreptul clădirii Serviciilor Funerare, un brad rotat, împodobit cu globuri aurii & argintii, înfăşurat ca o mireasă în ghirlande luminoase, arăta de parcă ar fi Pomul de Crăciun al Chişinăului, cel din PMAN. Când, de fapt, era Pomul pentru cei adormiţi… Imediat, m-au ajuns din urmă versurile poetei Ana Blandiana: „Dealuri, dulci sfere-mpădurite,/ Ascunse jumătate în pământ,/ Ca să se poată bucura şi morţii/ De carnea voastră rotunjită blând…”

Fie ca acest pom de Crăciun din poarta Cimitirului Central să-i adune sub crengile (de fapt, rădăcinile) sale pe toţi adormiţii, şi totodată să ne bucure nouă ochii, aducând speranţa – pentru unii, în Înviere, pentru alţii într-o viaţă mai bună ce stă să înceapă, odată cu fiecare an nou. Ierte-ni-se nouă greşalele noastre, cele cu voie ca şi cele fără de voie…

(De Ziua mondială a Ceaiului, decretată pe 15 decembrie 2005, vă propun spre lectură un poem, autoportret cu ochelari de ceai, şi totodată vă îndemn să recitiţi – căci, vorba inspirată a lui Vladimir Nabokov: „o carte nu poate fi citită, ci recitită” – romanul lui Milorad Pavici, Peisaj pictat în ceai, pe care l-am prezentat la “Carte la pachet” acum nişte ani…)

* * * * * * *

autoportret cu ochelari de ceai

munch cu braţ de schelet. c-o ureche tăiată, van gogh. self-portrait c-un ochi scos, victor brauner... moartea

ca o pînză freatică-n ramă de os, grunduită cu carne, -n chenarul de doliu al şevaletului, mă-nfăţişează

pe măsură ce-i caut privirea/ se uită în mine: "ce ai?"

39.

(febră? ani? vîrsta lui eminescu?) fiinţa-n scădere, cum ai scutura

termometrul. la celălalt capăt al gestului, mîna turnînd în pahare statui de negrese în lipton

yellow label tea. nişte cabine de sticlă, paharele, -n care negresele mele fac duş. li se vede-n

săculeţe de 2 g, quality nr. 1, sarcina: toate cu gemeni, şi niciuna din ele nu-i stearpă.

fiecare în curgerea ei de cascadă cu părul lăsat greu pe spate, din creştet la tălpi. şi eu, trestie

(gînditoare) de zahăr, răsfrîntă-ntr-un ochi de fecioară din care

curcubeul se-aruncă pe spate în celălalt ochi ca un arc de pince-nez. ceai cu lapte, fecioara.

într-o dungă, de tuş, curcubeul. această

moarte, ochii ei – două a cîte cincizeci de coniac date-odată

peste cap – de culoarea teinei, dau geană prin geană de parcă-ar pocni a mînie din degete: "ce-ai sa-i faci?..."

în vederea ei – n-aş mai da ochii cu dînsa! – mi-am pus ochelari de ceai. nu te uita

cum, întins pe podele, cu ochii în pod – drujba şirei spinării îşi face de lucru, tăind în

carne vie păduri de mesteceni de-un stat de om, gaterul sîngelui

le despică în scînduri de-o palmă în care, la ceas de vecernie,

bate toaca, de zor, rugăciunea lui iisus, zisă-a inimii – înfăţişez o privelişte

înrămată în pleoapele tale, c-un om, mort de mic copil după femei în ediţia princeps/

cărţi cu umerii de manechine, ce-şi schimbă bandajele

de infuzie seara de seară cum şi-ar jupui de pe văz ce-a futut din priviri/a cetit peste zi.

un om căruia,-aşa cum arată, teina i-a înlocuit proteina.

n-ai să vezi decît o arătare,-ntre patru pereţi, şlefuită

de lecturi – orice pagină de corectură devine-o hîrtie de şmirghel –; o umbră-aruncată

(de idee?) pe-asfalt care, orice i-ai face şi drege, oricum nu se simte-n

pielea sa în conturul de cretă; decît o proiecţie

in aeternum, în negru-alb, surdă la verweile doch, du bist so schon!*

o oglindă ce-şi pune pe faţă un văl (de ceai) negru plimbată de-a lungul

unui straniu peisaj abraziv

pe coloana sonoră-a lui joplin:

No, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no

No, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no

No, no, no, no, no, no, no, no, no,

Don't you cry,

Cry.

stop-cadru

pe ramura gestului, sîngele & carnea ca un mărţişor agăţat în

pom în ultima zi a lui martie – 2003, cînd de ziua poetului moare poeta –

după ce l-a purtat la piept mama (se cheamă

că-mi fac autoportretul, scriind despre umbrele dragi

– aurel, cristian, hil, iustin, mariana – asemeni acelui

pictor renascentist, care-şi portretiza în şedinţe nocturne clienţii, la flacăra

lumînărilor bine înfipte într-o pălărie – un adevărat policandru – pe care

n-o scotea de pe cap decît pentru-a schimba lumînările arse, consumul

de lumină – atît! – dînd valoarea tabloului. altfel spus, arderea

de tot intră în preţul lucrării. adică, la treişpe, opt, şase, doi, cîteva luni de

ani-lumină – şi numărătoarea nu s-a încheiat –

de la trecerea lui aurel, cristian, hil, iustin, mariana,

scriu pe linia stingerii, io, caligraful de umbre), sub inimă.

am venit am văzut am închis

în strîns, ochii

(sub pleoapele tale-o negresă cu sînge albastru – privirea – îşi pune pe ea rochia neagră, de văduvă)

_________________________

* O, rămîi, eşti atît de frumoasă! – Goethe, Faust, II, act. 5