Emilian Galaicu-Păun

Echipa care a dat cele mai multe goluri (13!) la Euro 2016 a pierdut în finală la un singur gol diferenţă în faţa echipei ce-a mers din egal în egal în faza grupelor, apoi a trecut la limită în optimi (1:0 cu Croaţia), a făcut egal cu Polonia în sferturi (1:1), învingătoarea fiind decisă la loviturile de departajare, pentru a-şi da drumul abia în semifinală, câştigată cu 2:0. Nu doar atacanţii francezi, ghinionişti cu toţii, ci însuşi zeul fotbalului pare să fi dat în bară în seara zilei de 10 iulie. (Între paranteze fie spus, cele două semifinale, dintre Portugalia şi Ţara Galilor & dintre Franţa şi Germania ar fi fost demne, fiecare, de marea finală, doar că – n-a fost să fie!) Laurii de pe frizura portughezului Ricardo Quaresma, care l-a înlocuit pe starul Ronaldo pe la jumătatea reprizei întâi, au încununat, iată, nu doar un cap, ci întreaga echipă!

Înainte să întorc pagina acestui campionat ce se încheie pe o notă minoră (mai mulţi comentatori evocă victoria Greciei, la Euro 2004, la fel de fadă), mi-am adus aminte de un titlu de carte oarecum „fotbalistic”, şi anume O sută cincizeci de mii la peluze, de Diana Iepure, Ed. Casa de pariuri literare, 2011. Dezamăgit de spectacolul din teren, am pus mână pe volumaşul basarabencei stabilită la Bucureşti, luându-mi astfel o mică revanşă.

Iată cum o prezintă distinsa poetă Nora Iuga: „Este atât de evident că Diana, atât ca poet, cât şi ca femeie, nu face cum e frumos sau urât, ce place sau ce nu place, nu urmăreşte să provoace sau să dreseze pe nimeni, ea face viaţa pe bune. De-asta şi poezia ei e pe bune. (…) Naivitatea ei nu numai că nu poate fi considerată, nici în general, un atribut negativ, cu atât mai puţin atunci când e vorba de amprenta unei poete. Dacă ne referim la naivitatea în expresie, la felul de a vedea lumea, (…) cu uluirea magică a celui ce vede ceva pentru prima oară, atunci naivitatea artistului adevărat e geniul lui, ca la Rousseau Vameşul şi alţii ca el. S-ar putea ca Diana să aibă un instinct foarte rafinat – „naivii” ăştia au cu adevărat instinct – ea ştie, fără îndoială, că poezia otrăvită, poezia sângelui şi a machetelor, poezia în care flora scârbei şi a crimei devorează tot cei mai poate curăţa, cu umilinţă şi răbdare, grajdurile lumii moderne de dejecţiile acestui lest inuman care se îndreaptă cu trufia omnipotenţei spre gradul zero al disperării, când omenirea va pieri dintr-o letală lipsă de naivitate. Măcar noi, cei cărora ni s-au dat adâncimea şi imponderabilitatea gândului poetic, ar trebui să recunoaştem în naivitate frumuseţea dintâi şi bunătatea dintâi. (…)

Poezia Dianei Iepure e o superbă mostră de întoarcere eternă la sursa binelui, e drumul prezis şi în Kabbală spre eonul graţiei şi al îndurării. Diana Iepure seamănă la chip cu poezia sa, acesta e semnul cel mai credibil că poetul şi poezia sa alcătuiesc de fapt un singur organism”.

Voi cita, în final, un poem minimalist (de 1:0, ca să rămân în tematică oarecum fotbalistică), superb ca victoria Germaniei în faţa Argentinei, din finala Mondialului din Brazilia de-acum doi ani.

ca pe pieptul lui tata

mama face feţe de pernă

din cămăşile vechi ale tatei

scoate gulerul mânecile lasă doar

nasturii la mijloc

sidefaţi

toată copilăria am dormit pe pernă

ca pe pieptul lui tata

Caniculă, ploi torenţiale, Brexit, campionatul european de fotbal, atentat terorist la Istanbul şi la Bagdad – a trecut aproape neobservată inaugurarea monumentului lui Dumitru Matcovschi (1939 – 2013) în Vadul-Raşcov, satul lui de baştină, miercuri, 29 iunie curent. Tocmai se împlineau (pe 26 iunie) trei ani (trei, şi nu unul! – cred că vă daţi seama de ce fac această remarcă) de la trecerea poetului la cele veşnice.

Compoziţia semnată de sculptorul Valentin Vârtoşu îl înfăţişează pe scriitorul poporului „turnat în bronz” (bustul), înălţându-se pe un soclu de cărţi purtând titlurile operelor sale de referinţă. Cum am avut şansă că-l cunosc în viaţă, lucrând o vreme cu Domnia Sa la revista Basarabia, îndrăznesc să afirm că lui Dumitru Matcovschi i-ar fi plăcut mai mult… soclul, cu condiţia ca printre titlurile tăiate în piatră de Cosăuţi să se regăsească neapărat şi DEX-ul, probabil cea mai îndrăgită carte a poetului, Biblia sa de toate zilele.

Nu-i mai puţin adevărat că, în cazul unor creatori de frumos, opera propriu-zisă constituie monumentul lor în postumitate – sunt mândru de a fi pus, alături de criticul Andrei Ţurcanu, o carte în soclul acestui monument, antologia de versuri Bucuraţi-vă, Editura Cartier, 2014, despre care redactorul-şef al României literare, criticul Răzvan Voncu, scrie următoarele:

„Dumitru Matcovschi este unul dintre scriitorii basarabeni a căror operă şi biografie justifică o relectură, atât din perspectivă literară – în încercarea de a răspunde la întrebarea ce rămâne dintr-o operă alcătuită nu din considerente exclusiv estetice? –, cât şi din perspectivă morală. (…)

Iată de ce o ediţia, deocamdată selectivă a operei sale, este binevenită. Pentru că ne provoacă, de fapt, să răspundem la două interogaţii: 1) ce rămâne din Dumitru Matcovschi, în interpretarea a doi dintre cei mai importanţi scriitori români din Basarabia de azi (…)? şi 2) cum lecturăm astăzi această literatură,m creată sub o dublă cenzură (ideologică şi naţională)? (…)

Deşi reprezentanţi, ei înşişi, ai estetismului generaţiei optzeci, Ţurcanu şi Galaicu-Păun au păstrat o linie de mijloc subtilă, între necesitatea unei relecturi estetice a acestei poezii şi evidenţa faptului că nici o poezie – cu atât mai puţin, una creată în condiţii de cenzură – nu este exclusiv literatură, ci joacă, simultan, un rol cultural şi chiar politic. Între radicalismul estetic, care ar fi redus poezia lui Dumitru Matcovschi la cincizeci de poeme bune, şi activismul „naţional”, care ar fi transformat ediţia într-o obeză „carte a cărţilor de poezie”, editorii au procedat cu tact şi responsabilitate.

Rezultatul e un Motcovschi viabil estetic şi, în acelaşi timp, comprehensibil în evoluţia sa interioară. Pe lângă „sâmbure”, adică poeziile care trec azi proba timpului, editorii au adăugat şi „carnea” fructului, fără de care n-am putea înţelege condiţia poetului Matcovschi în Basarabia sovietică. Ce rămâne, şi anume ciclul Versuri lirice şi o mică parte din poeziile din Imne şi blesteme, au aderenţe şi corespondenţe şi în restul creaţiei, care nu trece proba viabilităţii estetice.

Ne dăm seama, în consecinţă, de dificultatea reală a condiţiei de poet român în Basarabia postbelică. Greutatea accesului la modelele româneşti clasice şi contemporane, pe de-o parte, influenţa alienantă a realismului socialist sovietic (mult mai virulent şi mai longeviv decât la noi), pe de alta, asociate cu imperativul întreţinerii conştiinţei naţionale în masele care nu sunt neapărat rafinate, au făcut ca doar o mică parte din poezia lui Dumitru Matcovschi să mai reziste astăzi. Prin această parte însă poetul se integrează, cu tematică şi modalităţi specifice, generaţiei şaizeci din poezia noastră (…)

Selecţia realizată de Andrei Ţurcanu şi Emilian Galaicu-Păun îl aduce, în fine, acasă, în istoria literaturii române contemporane, pe acest poet exponenţial al Basarabiei dintre 1944-1989.” (Poeţi români contemporani, Editura Muzeului Literaturii Române, 2015, p. 80-82)

Ce-ar mai fi de adăugat la cele spuse de distinsul critic. Ceea ce am mai spus:

Dacă-i adevărat că omul sfinţeşte locul – şi este! –, despre Marii Bărbaţi se poate spune că îşi marchează epoca. Vorba poetului: „Acolo. Dar unde? Acolo./ În ploaie. În vânt. În stihie./ În freamăt. În larmăt. În geamăt./ În grea veşnicie.”

Hotărât lucru, timpul şi spaţiul par să-şi fi dat mâna în cazul poetului Dumitru Matcovschi, făcând să vină pe lume „la Nistru, la mărgioară”, într-o perioadă când Basarabia avea cea mai mare nevoie de oameni de caracter. Reprezentant de marcă al „generaţiei luptei cu inerţia”, cea care va pune, în 1965, problema revenirii la alfabetul latin al limbii noastre, la Congresul III al Uniunii Scriitorilor din Moldova, dar şi artizan al schimbării la faţă a literelor moldoveneşti, în calitatea sa de redactor-şef adjunct al săptămânalului Cultura (1966-1970), în 1969 publică volumul Descântece în alb şi negru, retras imediat din librării şi dat la cuţit, devenind astfel „cap de serie” (numai bun să i se ia capul!) al tinerilor autori cenzuraţi (vor urma: Petru Cărare, Mihail Ion Ciubotaru şi Ion Vatamanu). „Punerea la index” nu-l îngenunchează, din contră – una după alta, apar piesele sale de rezistenţă: Cântec de leagăn pentru bunici (1974), Preşedintele (1976), Tata (1979), Pomul vieţii (1979), Abecedarul (1986), iar în 1987 poemul Basarabia, pus pe note de compozitorul Mihai Dolgan şi devenit, peste noapte, un adevărat imn al mişcării de Renaştere naţională. În primăvara lui 1988, abia ales redactor-şef al revistei Nistru, nu ezită să publice, în premieră la noi, Doina lui Eminescu, nuvela În voia valurilor, de Constantin Stere, dar şi incendiarul eseu al lui Valentin Mândâcanu, Veşmântul fiinţei noastre, pregătind astfel istoricul an 1989. Şi tocmai cel care ar fi trebuit să prezideze, pe bună dreptate, Marea Adunare Naţională din 27 august ’89, nu o va putea face, fiind strivit de un autocar, în data de 17 mai 1989. De-acum încolo, începe Legenda Dumitru Matcovschi, poetul înviind literalmente din morţi după o comă de 6 luni de zile, şi chiar revenind în forţă în prim-planul vieţii literare, pe post de ctitor al revistei Basarabia (1990) – vasul amiral al presei noastre culturale din primul deceniu de independenţă.

În toţi aceşti ani, Dumitru Matcovschi a continuat să scrie, cu o îndârjire aş zice profetică, în ciuda tuturor vicisitudinilor, ridiculizând vremurile sărace şi dând dovadă de o longevitate artistică ieşită din comun. Între timp, baştina sa – satul Vadul-Raşcov – a ajuns loc de pelerinaj, iar acum, că Marele Bărbat al acestui neam îşi doarme aici somnul de veci, veghindu-ne de sus, se cheamă că mai avem o „strajă la hotare”, la Nistru, la mărgioară…