Emilian Galaicu-Păun

Rostite cu ocazia unuia dintre congresele păcii, acum un secol şi jumătate, cuvintele lui Victor Hugo: „Va veni o zi când tu, Franţă, tu, Rusie, tu, Anglie, tu, Germanie, voi toate, naţiuni ale continentului, fără a pierde calităţile voastre distincte şi glorioasa voastră individualitate, vă veţi contopi într-o unitate superioară şi veţi constitui fraternitatea europeană…” sună astăzi mai în gol ca niciodată. Căci, iată, din cele patru ţări numite explicit, doar Franţa şi Germania nu se dezmint, în vocaţia lor de constructori ai „fraternităţii europene”, pe când Rusia, iar de curând şi Marea (şi dacă Scoţia iese din componenţa Regatului Unit, tot Mare îşi va zice?!) Britanie, se „insularizează” tot mai mult. Nici alte câteva „naţiuni ale continentului” – ungurii, polonezii, iar acum posibil şi austriecii, care vor avea alegeri repetate – nu se arată dornice de contopire „într-o unitate superioară”, asta în timp ce, de pe celălalt mal al Bosforului, Turcia forţează de câteva decenii bune intrarea în Uniunea Europeană.

Cuvintele lui Victor Hugo sunt luate de către Jean-Michel Gaillard şi Anthony Rowley – aşadar, un francez & un englez – drept moto al cărţii Istoria continentului european (De la 1850 până la sfârşitul secolului al XX-lea), Cartier, 2001; după ce că, preţ de 650 de pagini, autorii întorc pe toate părţile „ideea europeană”, de la „noua ordine post-revoluţionară” de după 1850 şi până la introducerea monedei unice europene, Euro, pe 1 ianuarie 1999, iată la ce concluzii ajung (citez fragmentar):

„Acest orizont [al naţiunii] se ciocneşte, bineînţeles, de relaţiile care structurează continentul, şi anume de naţiunile conlocuitoare şi de ataşamentul firesc al popoarelor faţă de anumite identităţi şlefuite de istorie şi pentru care milioane de europeni au acceptat sacrificiul suprem. Şi totuşi, orizontul naţiunii este el oare într-adevăr de netrecut? Nimic nu e mai puţin sigur. Fiindcă se ştie: a existat o Europă înainte de apariţia naţiunilor; a existat o Europă în care coexistau naţiuni şi imperii, în cadrul cărora numeroase identităţi au trăit împreună, chiar dacă, de cele mai multe ori, una se impunea în faţa celeilalte; a existat o Europă «fabrică a naţiunilor», cea a anilor 1850-1914, perioadă în care puterile centrale, vechi sau de curând constituite, au făcut din populaţii disparate ansambluri unitare în jurul imnului, drapelului, memoriei, învăţământului, frontierelor. Există astăzi o Europă a naţiunilor angajată paralel într-un proces de uniune care le depăşeşte. Deja această coabitare dintre realitatea naţiunilor şi construcţia Uniunii Europene, conjugată cu renaşterea regiunilor şi a identităţilor locale, demonstrează că naţiunea încetează de a fi singurul cadru de referinţă şi de identificare a popoarelor Bătrânului Continent.

(…) Dacă Europa, astăzi reunificată, caută calea unei noi componenţe pentru a asigura pacea între popoare, a regăsi o prosperitate şi o solidaritate întrerupte de un sfert de secol de criză economică, a se relansa în forţă într-o lume a statelor-continente în care nici o naţiune nu dispune de mijloace necesare de a ieşi din joc, este fără îndoială pentru că simte confuz că o revenire la Europa naţiunilor şi la vechile «partituri» ale «concertului naţiunilor» de cândva e mult mai periculoasă pentru viitorul său decât edificarea unui spaţiu solidar care ar putea lua forma Statelor Unite ale Europei.”

Cum se potrivesc aceste cuvinte cu realităţile noastre, când parcă făcându-i în ciudă lui Malraux, căruia i se atribuie fraza „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, fanatismul religios produce atentate în serie în oraşele europene, revendicate aproape imediat de organizaţia teroristă Statul Islamic? Un camion numit Moarte a strivit sub roţi zeci şi zeci de oameni la Nisa, chiar de ziua naţională a Franţei. Pârtia pe care a făcut-o, în cursa-i nebună, adânceşte cu încă o palmă clivajele de pe, acum tot mai, Bătrânul Continent…

Echipa care a dat cele mai multe goluri (13!) la Euro 2016 a pierdut în finală la un singur gol diferenţă în faţa echipei ce-a mers din egal în egal în faza grupelor, apoi a trecut la limită în optimi (1:0 cu Croaţia), a făcut egal cu Polonia în sferturi (1:1), învingătoarea fiind decisă la loviturile de departajare, pentru a-şi da drumul abia în semifinală, câştigată cu 2:0. Nu doar atacanţii francezi, ghinionişti cu toţii, ci însuşi zeul fotbalului pare să fi dat în bară în seara zilei de 10 iulie. (Între paranteze fie spus, cele două semifinale, dintre Portugalia şi Ţara Galilor & dintre Franţa şi Germania ar fi fost demne, fiecare, de marea finală, doar că – n-a fost să fie!) Laurii de pe frizura portughezului Ricardo Quaresma, care l-a înlocuit pe starul Ronaldo pe la jumătatea reprizei întâi, au încununat, iată, nu doar un cap, ci întreaga echipă!

Înainte să întorc pagina acestui campionat ce se încheie pe o notă minoră (mai mulţi comentatori evocă victoria Greciei, la Euro 2004, la fel de fadă), mi-am adus aminte de un titlu de carte oarecum „fotbalistic”, şi anume O sută cincizeci de mii la peluze, de Diana Iepure, Ed. Casa de pariuri literare, 2011. Dezamăgit de spectacolul din teren, am pus mână pe volumaşul basarabencei stabilită la Bucureşti, luându-mi astfel o mică revanşă.

Iată cum o prezintă distinsa poetă Nora Iuga: „Este atât de evident că Diana, atât ca poet, cât şi ca femeie, nu face cum e frumos sau urât, ce place sau ce nu place, nu urmăreşte să provoace sau să dreseze pe nimeni, ea face viaţa pe bune. De-asta şi poezia ei e pe bune. (…) Naivitatea ei nu numai că nu poate fi considerată, nici în general, un atribut negativ, cu atât mai puţin atunci când e vorba de amprenta unei poete. Dacă ne referim la naivitatea în expresie, la felul de a vedea lumea, (…) cu uluirea magică a celui ce vede ceva pentru prima oară, atunci naivitatea artistului adevărat e geniul lui, ca la Rousseau Vameşul şi alţii ca el. S-ar putea ca Diana să aibă un instinct foarte rafinat – „naivii” ăştia au cu adevărat instinct – ea ştie, fără îndoială, că poezia otrăvită, poezia sângelui şi a machetelor, poezia în care flora scârbei şi a crimei devorează tot cei mai poate curăţa, cu umilinţă şi răbdare, grajdurile lumii moderne de dejecţiile acestui lest inuman care se îndreaptă cu trufia omnipotenţei spre gradul zero al disperării, când omenirea va pieri dintr-o letală lipsă de naivitate. Măcar noi, cei cărora ni s-au dat adâncimea şi imponderabilitatea gândului poetic, ar trebui să recunoaştem în naivitate frumuseţea dintâi şi bunătatea dintâi. (…)

Poezia Dianei Iepure e o superbă mostră de întoarcere eternă la sursa binelui, e drumul prezis şi în Kabbală spre eonul graţiei şi al îndurării. Diana Iepure seamănă la chip cu poezia sa, acesta e semnul cel mai credibil că poetul şi poezia sa alcătuiesc de fapt un singur organism”.

Voi cita, în final, un poem minimalist (de 1:0, ca să rămân în tematică oarecum fotbalistică), superb ca victoria Germaniei în faţa Argentinei, din finala Mondialului din Brazilia de-acum doi ani.

ca pe pieptul lui tata

mama face feţe de pernă

din cămăşile vechi ale tatei

scoate gulerul mânecile lasă doar

nasturii la mijloc

sidefaţi

toată copilăria am dormit pe pernă

ca pe pieptul lui tata