Emilian Galaicu-Păun

Ilarie Voronca nu este primul poet care se aruncă în gol de pe-un pod – să fie o întâmplare că alege anume Pont Mirabeau, cântat de „veneticul” Apollinaire, un alt mare herald al înnoirii, naufragiat în oraşul-lumină?! –, şi nici, hélas! ultimul, însă faptul că alţi doi poeţi însemnaţi, Paul Celan (1920-1970) şi Gherasim Luca (1913-1994), venind din aceeaşi ţară de origine, România, şi fiind de aceeaşi etnie (vorba Marinei Ţvetaieva: «Все поэты – жиды!»), îi repetă gestul, din 24 în 24 de ani, din acelaşi punct de plecare (într-o călătorie fără întoarcere), fac din el un cap de pod al mişcării de avangardă şi nu numai.

Altminteri, nici nu-i la primul său salt în necunoscut, alte două desprinderi de ţărm – ruptura cu poezia autohtonă, în deceniul în care funcţionează ca poet român, de la Restrişti (1923) la Patmos şi alte şase poeme (1933); apoi trecerea de la română la franceză, în ultimii doisprezece ani de viaţă, odată cu Permis de séjour (1935) şi până la Contre-solitude (1946) – fragmentând un parcurs uluitor de unitar, chit că trebuie să fi simţit o sfâşiere lăuntrică ori de câte ori ridica ancora asemeni lui Ulise, eroul poemului său omonim. Foarte subtilă, observaţia dlui Ion Pop, editorul şi biograful său: „…Ilarie Voronca a ilustrat deopotrivă funciarul nonconformism al avangardei, radicalul ei anticonvenţionalism, şi năzuinţa unei anumite echilibrări a raporturilor cu tradiţia marii poezii româneşti (de la Eminescu, elogiat încă în Integral, la Arghezi sau Bacovia), dintr-o perspectivă ce se apropie adesea de «modernismul moderat». În orice caz, iconoclastia avangardistă n-a afectat la el nici o clipă încrederea în poezie şi în poem, întâmpinate, cum am văzut, cu un sentiment cvasi-religios: Voronca a fost printre puţinii poeţi ai vremii sale părând a trăi exclusiv, şi la o înaltă temperatură lăuntrică, pentru şi întru poezie”.

Ce m-a impresionat îndeosebi, pe lângă luxuriantul limbaj poetic, ce-l va face pe temutul critic de la Sburătorul să-l numească „miliardarul de imagini”, este felul în care acest „suflet de Mărculescu şi nu de Marcus” (de la E. Lovinescu citire) a ştiut să pună-n valoare limba română, dându-i strălucire în scris, dar şi elogiind-o pe faţă. Voi cita în cele ce urmează un fragment din textul „Pe marginea Integralului”, de-acum peste 90 de ani, nu înainte de a aminti o dată în plus – fie şi de 28 iunie! – că literatura noastră datorează mult unor scriitori ca B. Fundoianu, M. Blecher, Tristan Tzara ş.a.:

„Din toate limbile europene, limba românească ne pare cea mai adânc înzestrată cu un material sensibil sufletului actual. Esenţialmente poetică. Zămislită dintr-o încrucişare extraordinară, clarul şi rotunjimea cuvântului latin, alături de umbra şi gârla unghiulară, pietroasă, a cuvântului slav. O rezonanţă multiplă. O imagine ca o glandă în perpetuă secreţie. O construcţie senzuală a predicatului, substantivul păstrând o mlădioşenie de horă duminicală, verbul muşcând dârz ca un paltin în pulpa vântului, adjectivul şuierând trestie sub înjunghierea lopeţii. O prospeţime de şipot, în pas toate oglinzile întretăindu-se, şi apoi atâtea tuneluri neexplorate, cuvinte noi cu şfichiuire de nuia. Ce imbecil a spus că literatura şi limba românească nu trebuie înglobată încă în arta contimporaneităţii? Dar cum de nu pricepeţi, arta nouă cuprinde toată vigoarea, surpriza, trânta dreaptă a acestei limbi”.

Mă opresc aici – textul conţine alte câteva alineate, la fel de expresive – pentru a deplânge, a câta oară? limba de lemn a oamenilor noştri politici, mai ales din „partida naţională”, câţiva din ei fiind prezenţi la Gala de premiere a USM, din 24 iunie curent, şi care au simţit pe pielea lor – atunci când au luat cuvântul ca să le înmâneze premii unor scriitori de la noi – ce vrea să însemne „trânta dreaptă a acestei limbi”.

„La fotbal şi la literatură toată lumea se pricepe”, am auzit de atâtea ori această vorbă, încât mai s-o cred şi eu. Recunosc însă că nu mă pricep la fotbal, astfel că atunci când mă uit la Euro 2016, ciulesc urechea şi la comentariile specialiştilor. Probabil că nici la literatură nu-s chiar priceput, de vreme ce trag cu ochiul şi la textele critice, şi la dezbaterile de idei din presa de specialitate. În plus, ori de câte ori încep un proiect nou, mă încearcă fiori de debutant – vorba vine: am… Trakl!

Textul de faţă nu face decât să confirme, odată în plus, această nepricepere – am privit, cu ochi mari (cât poarta goală!) de admiraţie jocul câtorva echipe „mici”, dintre care unele tocmai îşi făceau debutul la un campionat european. Nepriceput cum sunt, am aplaudat de două ori echipa Islandei, care a făcut un egal cu temuta Portugalie, şi un alt egal cu Ungaria (care a alergat mult înainte să egaleze, în ultimele minute ale meciului). Nu mai puţin ambiţioasă s-a dovedit şi echipa Albaniei, învinsă de Elveţia la limită, după eliminarea unui jucător în minutul 36, apoi de Franţa în minutele de prelungire ale meciului, după ce a jucat de la egal la egal două reprize, şi care în cele din urmă a bătut naţionala României cu 1 : 0. Ce să mai vorbim despre naţionala Ţării Galilor, ieşită învingătoare într-o grupă cu Anglia, Slovacia şi Rusia?!

Trecând pe celălalt teren, al literelor, mi-am amintit că aşa micuţă cum este (cca 300.000 de locuitori), naţiunea islandeză a dat lumii un laureat Nobel, în 1955, pe Halldor Laxness, autor al romanului Sub gheţar (pe care l-am şi prezentat la „Carte la pachet” pe 1 septembrie 2014). Ceva mai mare, Albania se face cunoscută în primul rând graţie lui Ismail Kadare (n. 1936), de cel puţin două decenii în cărţi pentru obţinerea Nobelului.

Altminteri, făcând o „lectură paralelă” a listei echipelor naţionale de la acest Euro 2016 şi a listei de laureaţi Nobel pentru Literatură, constat că doar două naţiuni lipsesc pe cea din urmă: Albania şi, parţial, România (de ce parţial? fiindcă Herta Müller este totuşi originară din România); cât priveşte Ţara Galilor, Irlanda de Nord, Slovacia şi Croaţia, ei bine acestea fac sau, în cazul ultimelor două, făceau parte din Marea Britanie, Cehoslovacia sau Iugoslavia, la momentul acordării prestigiosului premiu unor autori provenind din respectivele naţiuni.

Ce-ar fi de spus, înainte de a intra la vestiare?

Vorba clasicului: scrieţi băieţi! Şi/sau, bateţi mingea – şi una şi alta, cu cap…