Emilian Galaicu-Păun

Pe când Alexandru Duma-tatăl îşi publica romanul Contele de Monte Cristo (1844), la Chişinău erau în toi lucrările de edificare a penitenciarului-castel, ulterior numit de orăşeni „Bastilia chişinăueană”.

Construit între 1840-1864, după un proiect datând încă din 1834 al arhitectului Giorgio Toricelli (1796-1843), penitenciarul în formă de castel medieval avea iniţial o capacitate de 700 de deţinuţi şi era amplasat nu după axele planimetriei „hipodamice” a reţelei stradale urbane, ci după punctele cardinale, o asemenea plasare accentuând unicitatea întregii construcţii. Din studiul semnat de Mariana Şlapac şi Alla Ceastina, Penitenciarul-castel din Chişinău – o întruchipare a arhitecturii romantismului din secolul XIX, publicat în volumul colectiv Identităţile Chişinăului, Ed. Arc, 2016, aflăm că la subsolul clădirii se găseau încăperile destinate activităţilor gospodăreşti şi celulele celor mai periculoşi criminali. La parter, pe întreg perimetrul, erau amplasate camerele deţinuţilor şi ale gărzii, la cel de al doilea nivel se afla spitalul închisorii, cel de al treilea nivel fiind rezervat criminalilor minori.

Pe data de 10 noiembrie 1940, ca urmare a devastatorului cutremur de pământ, clădirea este grav avariată, iar circa 100 de oameni îşi pierd viaţa, numărul răniţilor fiind şi el pe măsură – ceea ce frapează însă este că nici un deţinut scăpat cu zile nu a evadat din penitenciar (sic!), tot cei în stare să se ţină pe picioare ajutând la degajarea ruinelor. Să le fi devenit „castelul” o a doua casă?! (În paranteză amintim că acesta i-a „găzduit” pe Constantin Stere, Pan Halippa, Emanoil Catelly, Teodosie Cojocaru şi alte personalităţi mai mult sau mai puţin cunoscute.)

Mai devastator s-a dovedit însă cel de-al Doilea Război Mondial, astfel că după terminarea acestuia penitenciarul e reconstruit integral, făcând loc unor construcţii noi, împrejmuite cu un grad de piatră cu turnuri pentru santinelă, din vechea clădire păstrându-se doar o parte a turnului principal, precum şi nişte fragmente ale turnurilor prismatice. Astăzi, locuitorii capitalei cu greu ar recunoaşte în sumbra – şi, vai! tot mai deteriorata – clădire de pe strada Bernardazzi fostul „penitenciar-castel” al lui Toricelli, realizat în cea mai frumoasă tradiţie a romantismului englez (a se vedea, bunăoară, castelul Bodiam din Marea Britanie). Mai nou, Parlamentul Republicii Moldova a votat în 2014 o lege prin care se acordă un teren de cca 36 ha în preajma comunei Bubuieci, în vedea edificării unui complex penitenciar modern. „Care va fi soarta complexului vechi de pe strada Bernardazzi? se întreabă, deloc retoric, Mariana Şlapac şi Alla Ceastina, pledându-i cauza: Castelul monumental al lui Toricelli este comparabil cu cele mai reprezentative obiective arhitecturale apărute la Chişinău în secolul al XIX: Catedrala Naşterii Domnului (arhitect Avraam Melnikov), Arcul de Triumf (arhitect Luca Zauşkevici), Duma Orăşenească (arhitecţi Mihail Elladi şi Alexandru Bernardazzi) ş.a. (…) Deja a fost propusă ideea reconstruirii acestui obiectiv în aspectul lui iniţial după vechile relevee şi fotografii, cu atât mai mult cu cât s-au păstrat şi unele fragmente originare. El ar putea deveni un centru de atracţie pentru vizitatori şi turişti…” În acest sens, practica mondială e bine cunoscută – în SUA, Republica Sud-Africană, Anglia, Islanda, Rusia, Israel, Australia, România existând penitenciare transformate în muzee.

Toate acestea ţin de domeniul purei virtualităţi; în realitate, penitenciarul nr. 13 din Chişinău numără, printre deţinuţii săi, şi unul care, din 2009 şi până prin 2014 a deţinut (observaţi cum, în calitate de verb, cuvântul îşi schimbă radical sensul!) mai toată puterea în RM. Cu toţii ne aducem aminte cum, în momentul încarcerării, a tot repetat că va da pe faţă toate dedesubturile politichiei moldave, care va declanşa un adevărat seism – un fel de „evadare” simbolică, cum ar veni. (Încă) n-a fost să fie. Va avea oare curajul unui Monte Cristo, fie şi pe invers (căci renumitul personaj intră la zdup sărac lipit şi iese fabulos de bogat; pe când politicianul nostru…), odată liberat?

...dormeam neîntors, deşi nu era decât puţin trecut peste orele 21 – oră la care, în casa tatălui nostru, se privea, obligatoriu, programul informativ «Время», derogarea de la program datorându-se bunicii de pe linia maternă, Nadejda Păun, venită în ospeţie –, când unda seismică pornită din munţii Vrancei a lovit şi Chişinăul. Ditamai cratiţa cu zeamă cu tocmăgei, făcută din găina adusă de la ţară, s-a răsturnat în mijlocul casei – şi tot nu ne-am trezit, eu şi frate-meu mai mic, cu care dormeam într-un pat. A fost nevoie să ne scuture, uşurel, mama (sau bunica, acum chiar că nu mai ţin minte), ca să ne sculăm în cele din urmă. Când să păşim, podeaua ni se lipea, literalmente, de tălpi (semn că găina a fost grasă!); ce mai, o adevărată scriere ieroglifică, cu tăiţei înşiraţi pe jos, marcând acel moment istoric de neuitat.

Abia a două zi dimineaţa, am aflat de la televizor că în România avuseră loc un cutremur de pământ de peste 7 grade, şi că existau numeroase victime. Vor trece ani, înainte să aflu – între timp, trăisem pe viu cutremurul din 30 august 1986, care s-a simţit bine de tot şi la noi – că, printre cei îngropaţi de viu la Bucureşti, se numără şi poetul A. E. Baconsky.

șÎi ştiam numele, graţie monumentalei Panorame a poeziei universale contemporane (1900 – 1950), scoasă în 1972 la Editura Albatros, şi care se găsea şi în Biblioteca „N. Krupskaia” (actualmente, Naţională) din Chişinău; mai puţin poezia propriu-zisă. Apariţia, în 1990, a celor două volume de Scrieri de A.E. Baconsky, în seria „Mari scriitori români” a Editurii Cartea Românească, cu o prefaţă de Mircea Martin, m-a făcut să descopăr nu doar un poet de mare forţă (mai cu seamă în Cadavre în vid, 1969, şi Corabia lui Sebastian, 1978), ci şi un prozator care, la ora aceea, pur şi simplu m-a dat peste cap prin romanul parabolic Biserica neagră (cum este refuzat în România ceauşistă, va apare, în traducerea lui Max Demeter Peyfuss, în Germania federală, în 1976, bucurându-se de o primire elogioasă). Într-un cuvânt, nu doar numele lui Anatol Emilian Baconsky (originar din comuna Cofa, judeţul Hotin) îmi devenise familial, ci şi creaţia dânsului.

Au trecut nişte ani, alte cutremure, mai mici, au scuturat plaiul nostru mioritic – nu l-am ratat pe nici unul, de fiecare dată seismul găsindu-mă la faţa locului, şi încă treaz. În mai multe rânduri, mi-a fost dat să aud numele scriitorilor români dispăruţi în 4 martie 1977, printre acestea – şi cel al lui A. E. Baconsky, rostit de fiecare dată cu stimă. De bună seamă, omul se bucura de preţuirea contemporanilor (nu voi insista aici asupra meritelor sale culturale), rămânând „în cărţi” şi după Revoluţia română din ’89, un alt mare seism, când vechiul sistem valoric a fost repus, drastic, în chestiune.

Ce bucurie a fost să constat, într-o bună zi, că numele Baconsky trăieşte – prin Teodor Baconschi, ambasador al României la Vatican, apoi la Paris, şi, nu în ultimul rând, un intelectual de marcă. Am avut onoarea să-l cunosc, cu ocazie unei lansări de carte a Domniei sale, Legătura de chei, Curtea Veche, 2013, iar primele rânduri pe care mi-au căzut ochii au fost chiar acestea:

„Tatăl a murit la numai 52 de ani, sub ruinele produse de cutremurul de la 4 martie 1977. Aveam 14 ani. Moştenindu-i bibliotecă, i-am şi citit-o, până la 20. (…) sunt mândru de acest patrimoniu „intangibil”: port un nume renumit, prin munca onestă şi creativitatea mai multor generaţii. Un nume de familie care a contribuit – alături de atâtea alte familii vrednice – la definirea României moderne.”

Sunt 40 de ani, jours pour jours, de la seismul din 4 martie 1977; am 52 de ani, exact vârsta lui Anatol Emilian Baconsky din acea zi nefastă. Gândul meu (bun!) se îndreaptă către Teodor Baconschi, doar cu un an mai mare decât mine, care s-a trezit în acea noapte orfan. (Ce intuiţie au poeţii, îmi spun în paranteze, după ce am citit că, în după-amiaza acelei zile, A.E. tocmai începuse un nou poem, oprindu-se din scris la versurile:

„…adu-ţi aminte de cei ce-i îngroapă pe atâţia alţii

sfârşind prin a fi ei îngropaţi şi învaţă

să dispreţuieşti moartea”.)

Ca să-i mărturisesc fiului tatălui său cât de mult preţuiesc opera distinsului său părinte, voi încheia aceste rânduri prin a cita un poem marca A.E.B., din postume, publicat în revista Steaua (al cărei redactor-şef – providenţial! – a fost între 1953-1959), pe post de cenotaf:

Imn de seară

Unde s-au dus marii romantici germani

şi unde s-au dus nebunii ce le stătură în preajmă…

creierele lor tenebroase, în nopţi de iarnă le chinuie

vântul de miazănoapte…

dar tu care râzi mereu

în propria-ţi inexistenţă adăpostindu-te,

Doamne, cum vei trece iarăşi şi iarăşi în tabăra

mercenarilor fără steag, sângele neştiut al părinţilor

picurând de pe sabia ta. O, dureros, dureros

dur

eros

ros

os

în limba câinilor

pe maidanul istoric.