Emilian Galaicu-Păun

Ştim cu toţii cum e cu cioara din par şi vrabia din mână; de mici copii, lumea animalelor e prezentă nu doar de jur-împrejurul nostru (mai cu seamă în cazul celor care au avut şansă să copilărească la ţară), ci şi într-un orizont simbolic de referinţă (poveşti, snoave, fabule etc., etc.). N-am să uit niciodată cum, la sfârşitul clasei a 4-a sau a 5-a, dându-ni-se pentru vacanţa de vară misiunea să facem fiecare câte-un mic insectar, la ţară am prins o ditamai mantis religiosa – cu ce mândrie am înţepat-o la un loc de cinste!!! Că moartea le-o fi durut pe toate gâzele inventariate, la sfârşit de vacanţă, în insectarul meu, nici nu putea să-mi treacă prin cap una ca asta…

Mulţi ani după, traduceam pentru Cartier O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, de Michel Pastoureau – o adevărată enciclopedia a lui homo europeus! –, iar capitolul care m-a amuzat cel mai mult a fost „Procesele animalelor”; în cele ce urmează, voi cita un mic fragment de la începutul acestuia, pentru a intra în temă:

„…de la Aristotel vine această idee a unei comunităţi a fiinţelor vii, idee dispersată în mai multe opere ale filosofului, în special în tratatul De anima, şi pe care Evul Mediu l-a moştenit în mai multe etape, ultima – secolul al XIII-lea – fiind şi cea mai importantă. Cu toate acestea, în domeniul dat asimilarea moştenirii aristotelice a fost facilitată de existenţa, în sânul tradiţiei creştine, a unei atitudini faţă de lumea animală care mergea în acelaşi sens (dar din motive diferite). Această atitudine, al cărei cel mai cunoscut exemplu se manifestă prin Francesco d’Assisi, îşi are probabil originea în mai multe versete ale Sfântului Pavel, în special într-un fragment dintr-o scrisoare către Romani: «Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu».

Această frază i-a marcat decisiv pe toţi teologii care au comentat-o. Unii caută sensul acestor cuvinte: ei se întreabă dacă Christ a venit într-adevăr să salveze toate creaturile şi dacă toate animalele sunt cu adevărat «copiii lui Dumnezeu». Faptul că Iisus s-a născut într-o iesle le apare unor autori drept o probă că Mântuitorul a coborât pe pământ pentru a salva şi animalele. Alţii, pasionaţi de scolastică, îşi pun întrebări ce se dezbat încă la Sorbona sfârşitului de secol al XIII-lea. Astfel, apropo de viaţa viitoare a animalelor: vor învia şi ele după moarte? vor urca la cer? într-un loc care le este rezervat în mod special? toate sau doar câte un reprezentant al fiecărei specii?”

Mă opresc aici, cu un nod în gât – pe când tălmăceam, în scris dar şi à haute voix, ca să aud cum sună, cartea lui Pastoureau, acum 12 ani şi mai bine, pe ecranul computerului stătea cocoţat peruşul meu vorbitor, Mil Arepa, pe atunci în vârstă de câteva luni şi care, printre primele cuvinte deprinse, îl repeta de multe-multe ori la rând pe unul cu o sonoritate aparte: „Pastourrrreau! Pastourrrrreau!” (după un timp, îmbogăţindu-şi vocabularul, zicea: „Cine-i Pasturuş scump?”). Băiat de la ţară, crescut într-o ogradă cu orătănii, iar de la o anumită vârstă păscând capra (şi chiar suind-o în copaci, căci îi plăceau grozav fructele verzi!), am ştiut dintotdeauna – şi fără să mi-o spună teologii apuseni! – că toate făpturile vii au suflet, că mai cu seamă animalele domestice comunică afectiv cu stăpânii lor, că porunca a şasea – „Să nu ucizi!” – nu se referă doar la oameni (chit că, în copilărie, am văzut nenumărate scene în care erau sugrumate pisici, fiindcă mâncau pui, sau erau duşi de-acasă şi legaţi de şina de cale ferată câinii bătrâni, să-i taie trenul; asta ca să nu mai vorbesc de sacrificarea mieilor de Paşti sau a porcului de Crăciun)…

În mod cert, anumite vietăţi au premoniţia morţii (pisicile care se duc să moară pe ascuns – am avut mai multe!); să sperăm totuşi că nu trăiesc „cu gândul morţii ca un frate geamăn” (Cezar Ivănescu). Dar ce se întâmplă când o fiinţă – nu pot să-i spun necuvântătoare, de vreme ce repeta întruna tot ce auzea de la noi, iar uneori şi de la radio! – află în ultima clipă că tocmai urmează să plece?! Vorba marelui poet ieşean Emil Brumaru: „Oare/ Cum se moare?// Aşa cum cade o căpşună-n apă/ Şi vine-un cerb cu botul lui şi-o papă?// Oare/ Cum se moare?” (Cântec naiv).

…Am apucat să-l ţinut în palmă, o ultimă oară, pe Mil Arepa după ce, brusc, nu s-a mai putut ţine pe stinghia lui din colivie, iar la uluirea pe care o exprimau ochii lui – „Ce mi se întâmplă?!!” – nu găseam cuvinte să-i răspund. În mai puţin de un minut, şi-a dat sufletul, şi când scriu „şi-a dat sufletul”, nu folosesc o figură de stil. Era luni, 13 martie.

A doua zi, l-am îngropat în pădurea de la Râşcana, să-i cânte păsările în prima lui primăvară de după… Apoi, m-am dus la Liceul „Spiru Haret” din Chişinău, unde am văzut un tulburător spectacol „despre asta”, după piesa lui Matei Vişniec Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, montată de inimoasa profesoară de română Mariana Jitari cu elevii săi din clasele gimnaziale. Şi astfel, lacrimile mele de tristeţe s-au întâlnit cu lacrimile mele de bucurie, pentru reuşita spectacolului!

Pe când Alexandru Duma-tatăl îşi publica romanul Contele de Monte Cristo (1844), la Chişinău erau în toi lucrările de edificare a penitenciarului-castel, ulterior numit de orăşeni „Bastilia chişinăueană”.

Construit între 1840-1864, după un proiect datând încă din 1834 al arhitectului Giorgio Toricelli (1796-1843), penitenciarul în formă de castel medieval avea iniţial o capacitate de 700 de deţinuţi şi era amplasat nu după axele planimetriei „hipodamice” a reţelei stradale urbane, ci după punctele cardinale, o asemenea plasare accentuând unicitatea întregii construcţii. Din studiul semnat de Mariana Şlapac şi Alla Ceastina, Penitenciarul-castel din Chişinău – o întruchipare a arhitecturii romantismului din secolul XIX, publicat în volumul colectiv Identităţile Chişinăului, Ed. Arc, 2016, aflăm că la subsolul clădirii se găseau încăperile destinate activităţilor gospodăreşti şi celulele celor mai periculoşi criminali. La parter, pe întreg perimetrul, erau amplasate camerele deţinuţilor şi ale gărzii, la cel de al doilea nivel se afla spitalul închisorii, cel de al treilea nivel fiind rezervat criminalilor minori.

Pe data de 10 noiembrie 1940, ca urmare a devastatorului cutremur de pământ, clădirea este grav avariată, iar circa 100 de oameni îşi pierd viaţa, numărul răniţilor fiind şi el pe măsură – ceea ce frapează însă este că nici un deţinut scăpat cu zile nu a evadat din penitenciar (sic!), tot cei în stare să se ţină pe picioare ajutând la degajarea ruinelor. Să le fi devenit „castelul” o a doua casă?! (În paranteză amintim că acesta i-a „găzduit” pe Constantin Stere, Pan Halippa, Emanoil Catelly, Teodosie Cojocaru şi alte personalităţi mai mult sau mai puţin cunoscute.)

Mai devastator s-a dovedit însă cel de-al Doilea Război Mondial, astfel că după terminarea acestuia penitenciarul e reconstruit integral, făcând loc unor construcţii noi, împrejmuite cu un grad de piatră cu turnuri pentru santinelă, din vechea clădire păstrându-se doar o parte a turnului principal, precum şi nişte fragmente ale turnurilor prismatice. Astăzi, locuitorii capitalei cu greu ar recunoaşte în sumbra – şi, vai! tot mai deteriorata – clădire de pe strada Bernardazzi fostul „penitenciar-castel” al lui Toricelli, realizat în cea mai frumoasă tradiţie a romantismului englez (a se vedea, bunăoară, castelul Bodiam din Marea Britanie). Mai nou, Parlamentul Republicii Moldova a votat în 2014 o lege prin care se acordă un teren de cca 36 ha în preajma comunei Bubuieci, în vedea edificării unui complex penitenciar modern. „Care va fi soarta complexului vechi de pe strada Bernardazzi? se întreabă, deloc retoric, Mariana Şlapac şi Alla Ceastina, pledându-i cauza: Castelul monumental al lui Toricelli este comparabil cu cele mai reprezentative obiective arhitecturale apărute la Chişinău în secolul al XIX: Catedrala Naşterii Domnului (arhitect Avraam Melnikov), Arcul de Triumf (arhitect Luca Zauşkevici), Duma Orăşenească (arhitecţi Mihail Elladi şi Alexandru Bernardazzi) ş.a. (…) Deja a fost propusă ideea reconstruirii acestui obiectiv în aspectul lui iniţial după vechile relevee şi fotografii, cu atât mai mult cu cât s-au păstrat şi unele fragmente originare. El ar putea deveni un centru de atracţie pentru vizitatori şi turişti…” În acest sens, practica mondială e bine cunoscută – în SUA, Republica Sud-Africană, Anglia, Islanda, Rusia, Israel, Australia, România existând penitenciare transformate în muzee.

Toate acestea ţin de domeniul purei virtualităţi; în realitate, penitenciarul nr. 13 din Chişinău numără, printre deţinuţii săi, şi unul care, din 2009 şi până prin 2014 a deţinut (observaţi cum, în calitate de verb, cuvântul îşi schimbă radical sensul!) mai toată puterea în RM. Cu toţii ne aducem aminte cum, în momentul încarcerării, a tot repetat că va da pe faţă toate dedesubturile politichiei moldave, care va declanşa un adevărat seism – un fel de „evadare” simbolică, cum ar veni. (Încă) n-a fost să fie. Va avea oare curajul unui Monte Cristo, fie şi pe invers (căci renumitul personaj intră la zdup sărac lipit şi iese fabulos de bogat; pe când politicianul nostru…), odată liberat?