...dormeam neîntors, deşi nu era decât puţin trecut peste orele 21 – oră la care, în casa tatălui nostru, se privea, obligatoriu, programul informativ «Время», derogarea de la program datorându-se bunicii de pe linia maternă, Nadejda Păun, venită în ospeţie –, când unda seismică pornită din munţii Vrancei a lovit şi Chişinăul. Ditamai cratiţa cu zeamă cu tocmăgei, făcută din găina adusă de la ţară, s-a răsturnat în mijlocul casei – şi tot nu ne-am trezit, eu şi frate-meu mai mic, cu care dormeam într-un pat. A fost nevoie să ne scuture, uşurel, mama (sau bunica, acum chiar că nu mai ţin minte), ca să ne sculăm în cele din urmă. Când să păşim, podeaua ni se lipea, literalmente, de tălpi (semn că găina a fost grasă!); ce mai, o adevărată scriere ieroglifică, cu tăiţei înşiraţi pe jos, marcând acel moment istoric de neuitat.
Abia a două zi dimineaţa, am aflat de la televizor că în România avuseră loc un cutremur de pământ de peste 7 grade, şi că existau numeroase victime. Vor trece ani, înainte să aflu – între timp, trăisem pe viu cutremurul din 30 august 1986, care s-a simţit bine de tot şi la noi – că, printre cei îngropaţi de viu la Bucureşti, se numără şi poetul A. E. Baconsky.
șÎi ştiam numele, graţie monumentalei Panorame a poeziei universale contemporane (1900 – 1950), scoasă în 1972 la Editura Albatros, şi care se găsea şi în Biblioteca „N. Krupskaia” (actualmente, Naţională) din Chişinău; mai puţin poezia propriu-zisă. Apariţia, în 1990, a celor două volume de Scrieri de A.E. Baconsky, în seria „Mari scriitori români” a Editurii Cartea Românească, cu o prefaţă de Mircea Martin, m-a făcut să descopăr nu doar un poet de mare forţă (mai cu seamă în Cadavre în vid, 1969, şi Corabia lui Sebastian, 1978), ci şi un prozator care, la ora aceea, pur şi simplu m-a dat peste cap prin romanul parabolic Biserica neagră (cum este refuzat în România ceauşistă, va apare, în traducerea lui Max Demeter Peyfuss, în Germania federală, în 1976, bucurându-se de o primire elogioasă). Într-un cuvânt, nu doar numele lui Anatol Emilian Baconsky (originar din comuna Cofa, judeţul Hotin) îmi devenise familial, ci şi creaţia dânsului.
Au trecut nişte ani, alte cutremure, mai mici, au scuturat plaiul nostru mioritic – nu l-am ratat pe nici unul, de fiecare dată seismul găsindu-mă la faţa locului, şi încă treaz. În mai multe rânduri, mi-a fost dat să aud numele scriitorilor români dispăruţi în 4 martie 1977, printre acestea – şi cel al lui A. E. Baconsky, rostit de fiecare dată cu stimă. De bună seamă, omul se bucura de preţuirea contemporanilor (nu voi insista aici asupra meritelor sale culturale), rămânând „în cărţi” şi după Revoluţia română din ’89, un alt mare seism, când vechiul sistem valoric a fost repus, drastic, în chestiune.
Ce bucurie a fost să constat, într-o bună zi, că numele Baconsky trăieşte – prin Teodor Baconschi, ambasador al României la Vatican, apoi la Paris, şi, nu în ultimul rând, un intelectual de marcă. Am avut onoarea să-l cunosc, cu ocazie unei lansări de carte a Domniei sale, Legătura de chei, Curtea Veche, 2013, iar primele rânduri pe care mi-au căzut ochii au fost chiar acestea:
„Tatăl a murit la numai 52 de ani, sub ruinele produse de cutremurul de la 4 martie 1977. Aveam 14 ani. Moştenindu-i bibliotecă, i-am şi citit-o, până la 20. (…) sunt mândru de acest patrimoniu „intangibil”: port un nume renumit, prin munca onestă şi creativitatea mai multor generaţii. Un nume de familie care a contribuit – alături de atâtea alte familii vrednice – la definirea României moderne.”
Sunt 40 de ani, jours pour jours, de la seismul din 4 martie 1977; am 52 de ani, exact vârsta lui Anatol Emilian Baconsky din acea zi nefastă. Gândul meu (bun!) se îndreaptă către Teodor Baconschi, doar cu un an mai mare decât mine, care s-a trezit în acea noapte orfan. (Ce intuiţie au poeţii, îmi spun în paranteze, după ce am citit că, în după-amiaza acelei zile, A.E. tocmai începuse un nou poem, oprindu-se din scris la versurile:
„…adu-ţi aminte de cei ce-i îngroapă pe atâţia alţii
sfârşind prin a fi ei îngropaţi şi învaţă
să dispreţuieşti moartea”.)
Ca să-i mărturisesc fiului tatălui său cât de mult preţuiesc opera distinsului său părinte, voi încheia aceste rânduri prin a cita un poem marca A.E.B., din postume, publicat în revista Steaua (al cărei redactor-şef – providenţial! – a fost între 1953-1959), pe post de cenotaf:
Imn de seară
Unde s-au dus marii romantici germani
şi unde s-au dus nebunii ce le stătură în preajmă…
creierele lor tenebroase, în nopţi de iarnă le chinuie
vântul de miazănoapte…
dar tu care râzi mereu
în propria-ţi inexistenţă adăpostindu-te,
Doamne, cum vei trece iarăşi şi iarăşi în tabăra
mercenarilor fără steag, sângele neştiut al părinţilor
picurând de pe sabia ta. O, dureros, dureros
dur
eros
ros
os
în limba câinilor
pe maidanul istoric.
