Emilian Galaicu-Păun

De Ziua Mondială a Poeziei, 21 martie, la Uniunea Scriitorilor din Moldova a fost sărbătorit traducătorul Igor Creţu (95 de ani de la naştere!) – cel care debutase ca poet şi prozator, dar fiind vremurile vitrege, a refuzat de la bun început să-şi pună în slujba ideologiei comuniste talentul, refugiindu-se în traduceri dintre cele mai alese (Shakespeare, Burns, Gogol, Esenin ş.a.). În seara aceleiaşi zile, Cercul Dramatic de la Liceul „Spiru Haret” prezenta în premieră spectacolul „Di la ’ntunerik la luninы” (după versuri ale „poeţilor primelor cincinale” din RASSM), în regia actorului de la Teatrul „Eugène Ionesco” Andrei Sochircă. Prezent la ambele evenimente, fără voie am făcut legătura între ele.

Neşansa poetului Igor Creţu a fost să scrie versuri (culmea, lirice – şi încă nu tocmai optimiste!) în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial – este perioada proletcultistă a literelor noastre, când tonul îl dădeau scriitorii desantaţi din RASSM (Leonid Corneanu, Iacob Cutcoveţchi, Ion Canna ş.a.), căci în basarabenii get beget (unii, cu şcoală la Bucureşti, Iaşi sau Cluj) conducerea de atunci a RSSM nu avea încredere. Cum însă „talanţii se cer înmulţiţi”, Igor Creţu se va dedica – trup şi suflet – traducerilor din marii clasici ai literaturii universale şi ruse, totodată fiind ani în şir redactor de carte la Editura de Stat. Un destin împlinit, în cele din urmă, căruia i se potriveşte mănuşă cunoscuta formulă a lui N. Steinhardt: „Prin alţii spre sine”.

Şansa care părea să le zâmbească unor tineri cu puţină ştiinţă de carte („prima generaţie încălţată”, cum ar fi) veniţi în literatură de prin satele Transnistriei, mai cu seamă după ce o vreme a fost introdus alfabetul latin pentru „limba moldovenească” din RASSM, nu atât de dragul „românizării” limbii, cât spre a servi drept cap de pod pentru Basarabia de pe malul drept, ei bine această aparentă şansă s-a întors, vai! într-o tragedie colectivă fără precedent. Absoluta majoritate a acestor sărmani (cu duhul) „cântăreţi ai primelor cincinale”, „oţeliţi” cu toţii în spiritul „Marelui Octombrie”, va cădea sub gloanţele troicilor enkavediste, sub învinuirea de „duşmani ai poporului”, în 1937-1938. (Alfabetul latin, şi el, va fi pus la zid tot atunci – va trebui să treacă ceva timp, pentru ca abia la Congresul III al Uniunii Scriitorilor din octombrie 1965, Ion Druţă să pună problema scrisului românesc.)

Să nu se creadă însă că doar „cântăreţii primelor cincinale” şi-au plătit (cu viaţa, marea lor parte) slujirea unei ideologii totalitare a urii. În cele ce urmează, voi cita pe larg dintr-o carte foarte dragă inimii mele – întâi, că „mi-a deschis ochii” asupra unei Europe a Luminilor acum vreo trei decenii, când o citisem „pe sub bancă”; apoi, că am recitit-o de curând din pasa unei fiinţe dragi (ce păcat că, fiind departe la studii, n-a putut vedea şi ea spectacolul Cercul Dramatic de la Liceul „Spiru Haret”) –, Lumea de ieri, de Stefan Zweig. Aşadar, suntem în 1914, tocmai a izbucnit Primul Război Mondial, iar „cel mai tipic, cel mai zguduitor caz al unui asemenea extaz sincer şi în acelaşi timp aberant a fost (…) cel al lui Ernst Lissauer. (…) Se trăgea dintr-o familie germană înstărită, învăţase în liceul Friedrich-Wilhelm din Berlin şi a fost poate evreul cel mai prusac sau cel mai prusacizat pe care l-am cunoscut. (…) Când apoi a izbucnit războiul, primul lucru pe care l-a făcut a fost să dea fuga până la cazarmă şi să se înscrie ca voluntar. (…) L-au trimis înapoi la plimbare. Lissauer era disperat; dar, ca şi ceilalţi, s-a hotărât atunci ca prin poezie să slujească Germania. (…) Acestui sentiment că Anglia era vinovată faţă de Germania (…), el i-a dat expresie într-un Cântec de ură împotriva Angliei (…) Poezia a căzut ca o bombă într-un depozit cu muniţii. (…) Împăratul a fost entuziasmat şi i-a conferit lui Lissauer Ordinul Roşu al Vulturului; poezia a fost reprodusă de toate ziarele, învăţătorii o citeau copiilor în şcoli, ofiţerii ieşeau în faţa frontului şi o recitau soldaţilor (…) Dar asta n-a fost de-ajuns. Mica poezie, pusă pe muzică şi cântată în cor, a intrat în repertoriul teatrelor; dintre cei şaptezeci de milioane de germani n-a mai existat cu timpul nici un singur om care să nu cunoască acest Cântec de ură împotriva Angliei de la primul la ultimul vers, şi în curând avea să-l cunoască – ce-i drept cu mai puţin entuziasm – întreaga lume. Ernst Lissauer dobândise peste noapte gloria cea mai strălucitoare, de care a avut parte vreodată vreun poet în acest război – ce-i drept, o glorie care mai curând avea să ia foc pe el precum cămaşa lui Nessus. Căci îndată ce s-a terminat războiul (…), compatrioţii au făcut totul pentru a se disocia de o poezie care declara duşmănie eternă Angliei. Şi ca să se lepede de propria lor parte de vină, l-au pus la stâlpul infamiei pe bietul «Lissauer – propagatorul urii» ca singurul vinovat de această aberantă isterie, care în realitate, în 1914, fusese împărtăşită de toţi, de la primul la ultimul. (…) Din Germania, ţara de care era legat cu toate fibrele inimii lui, acest om abandonat a fost după aceea izgonit de Hitler şi a murit uitat, o victimă tragică a acestei singure poezii, care îl ridicase aşa de sus numai ca să-l azvârle cu atât mai adânc în abis”.

Cum să nu te gândeşti, citindu-l pe Zweig, la sutele şi miile de artişti care şi-au plătit cu viaţa (şi cu opera, dar despre asta – cu altă ocazie) entuziasmul cu care au slujit o ideologie?! Şi cât de asemănătoare se dovedesc cele două totalitarisme, cel comunist şi cel fascist!

Cum însă ziua de 21 martie e totuşi Ziua Mondială a Poeziei, voi cita pe final dintr-un excepţional poem al lui Ioan Es. Pop: „istoria este poezia învingătorilor,/ iar poezia – istoria celor învinşi”. Şi tu, cititorule, de partea cui eşti: a istoriei? a poeziei?

* Opiniile exprimate în acest blog nu coincid neapărat cu opiniile Radio Europa Liberă.

Ştim cu toţii cum e cu cioara din par şi vrabia din mână; de mici copii, lumea animalelor e prezentă nu doar de jur-împrejurul nostru (mai cu seamă în cazul celor care au avut şansă să copilărească la ţară), ci şi într-un orizont simbolic de referinţă (poveşti, snoave, fabule etc., etc.). N-am să uit niciodată cum, la sfârşitul clasei a 4-a sau a 5-a, dându-ni-se pentru vacanţa de vară misiunea să facem fiecare câte-un mic insectar, la ţară am prins o ditamai mantis religiosa – cu ce mândrie am înţepat-o la un loc de cinste!!! Că moartea le-o fi durut pe toate gâzele inventariate, la sfârşit de vacanţă, în insectarul meu, nici nu putea să-mi treacă prin cap una ca asta…

Mulţi ani după, traduceam pentru Cartier O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, de Michel Pastoureau – o adevărată enciclopedia a lui homo europeus! –, iar capitolul care m-a amuzat cel mai mult a fost „Procesele animalelor”; în cele ce urmează, voi cita un mic fragment de la începutul acestuia, pentru a intra în temă:

„…de la Aristotel vine această idee a unei comunităţi a fiinţelor vii, idee dispersată în mai multe opere ale filosofului, în special în tratatul De anima, şi pe care Evul Mediu l-a moştenit în mai multe etape, ultima – secolul al XIII-lea – fiind şi cea mai importantă. Cu toate acestea, în domeniul dat asimilarea moştenirii aristotelice a fost facilitată de existenţa, în sânul tradiţiei creştine, a unei atitudini faţă de lumea animală care mergea în acelaşi sens (dar din motive diferite). Această atitudine, al cărei cel mai cunoscut exemplu se manifestă prin Francesco d’Assisi, îşi are probabil originea în mai multe versete ale Sfântului Pavel, în special într-un fragment dintr-o scrisoare către Romani: «Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu».

Această frază i-a marcat decisiv pe toţi teologii care au comentat-o. Unii caută sensul acestor cuvinte: ei se întreabă dacă Christ a venit într-adevăr să salveze toate creaturile şi dacă toate animalele sunt cu adevărat «copiii lui Dumnezeu». Faptul că Iisus s-a născut într-o iesle le apare unor autori drept o probă că Mântuitorul a coborât pe pământ pentru a salva şi animalele. Alţii, pasionaţi de scolastică, îşi pun întrebări ce se dezbat încă la Sorbona sfârşitului de secol al XIII-lea. Astfel, apropo de viaţa viitoare a animalelor: vor învia şi ele după moarte? vor urca la cer? într-un loc care le este rezervat în mod special? toate sau doar câte un reprezentant al fiecărei specii?”

Mă opresc aici, cu un nod în gât – pe când tălmăceam, în scris dar şi à haute voix, ca să aud cum sună, cartea lui Pastoureau, acum 12 ani şi mai bine, pe ecranul computerului stătea cocoţat peruşul meu vorbitor, Mil Arepa, pe atunci în vârstă de câteva luni şi care, printre primele cuvinte deprinse, îl repeta de multe-multe ori la rând pe unul cu o sonoritate aparte: „Pastourrrreau! Pastourrrrreau!” (după un timp, îmbogăţindu-şi vocabularul, zicea: „Cine-i Pasturuş scump?”). Băiat de la ţară, crescut într-o ogradă cu orătănii, iar de la o anumită vârstă păscând capra (şi chiar suind-o în copaci, căci îi plăceau grozav fructele verzi!), am ştiut dintotdeauna – şi fără să mi-o spună teologii apuseni! – că toate făpturile vii au suflet, că mai cu seamă animalele domestice comunică afectiv cu stăpânii lor, că porunca a şasea – „Să nu ucizi!” – nu se referă doar la oameni (chit că, în copilărie, am văzut nenumărate scene în care erau sugrumate pisici, fiindcă mâncau pui, sau erau duşi de-acasă şi legaţi de şina de cale ferată câinii bătrâni, să-i taie trenul; asta ca să nu mai vorbesc de sacrificarea mieilor de Paşti sau a porcului de Crăciun)…

În mod cert, anumite vietăţi au premoniţia morţii (pisicile care se duc să moară pe ascuns – am avut mai multe!); să sperăm totuşi că nu trăiesc „cu gândul morţii ca un frate geamăn” (Cezar Ivănescu). Dar ce se întâmplă când o fiinţă – nu pot să-i spun necuvântătoare, de vreme ce repeta întruna tot ce auzea de la noi, iar uneori şi de la radio! – află în ultima clipă că tocmai urmează să plece?! Vorba marelui poet ieşean Emil Brumaru: „Oare/ Cum se moare?// Aşa cum cade o căpşună-n apă/ Şi vine-un cerb cu botul lui şi-o papă?// Oare/ Cum se moare?” (Cântec naiv).

…Am apucat să-l ţinut în palmă, o ultimă oară, pe Mil Arepa după ce, brusc, nu s-a mai putut ţine pe stinghia lui din colivie, iar la uluirea pe care o exprimau ochii lui – „Ce mi se întâmplă?!!” – nu găseam cuvinte să-i răspund. În mai puţin de un minut, şi-a dat sufletul, şi când scriu „şi-a dat sufletul”, nu folosesc o figură de stil. Era luni, 13 martie.

A doua zi, l-am îngropat în pădurea de la Râşcana, să-i cânte păsările în prima lui primăvară de după… Apoi, m-am dus la Liceul „Spiru Haret” din Chişinău, unde am văzut un tulburător spectacol „despre asta”, după piesa lui Matei Vişniec Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, montată de inimoasa profesoară de română Mariana Jitari cu elevii săi din clasele gimnaziale. Şi astfel, lacrimile mele de tristeţe s-au întâlnit cu lacrimile mele de bucurie, pentru reuşita spectacolului!