Emilian Galaicu-Păun

Hotărât lucru, luna mai este – nu doar în Republica Moldova, ci şi în fostele republici ale URSS, mai puţin Ţările Baltice – luna drapelelor scoase la paradă. Or, se ştie – de la celebrul istoric francez Michel Pastoureau, autor al monumentalului Traité d’héraldique, citire – nimic mai grăitor ca un drapel, căci un stindard mu este niciodată mut, şi nici neutru. Ca orice semn, emblemă, culoare, un steag nu există niciodată izolat; el nu trăieşte şi nu capătă sens decât în cazul în care este asociat sau opus altui drapel. În consecinţă, nu e posibil să existe o ţară fără drapel: chiar dacă o ţară refuză să adopte un drapel, alte ţări îi atribuie din oficiu unul sau consideră că lipsa drapelului echivalează cu un drapel. De bună seamă, din punct de vedere semiologic, absenţa emblemei este o emblemă. Cu toate acestea, relaţiile de asociere, de contrast sau de poziţionare dintre diverse drapele se exprimă prin alegeri de ordin istoric şi cultural, şi nu doar structural. Ele necesită o analiză ce se situează în spaţiu şi timp, dat fiind că emblematica nu se reduce niciodată la un pur sistem semiologic, străin de orice substrat istoric sau antropologic.

Dat fiind că s-a impus la scară planetară codul european de vexilla orbis terrarum, sunt numeroase dificultăţile în găsirea motivaţiilor pentru figurile şi culorile ce compun un drapel în ţările din Africa, Asia sau America de Sus ce şi-au dobândit independenţa de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, la fel şi cele apărute în primul deceniu al secolului XXI. Aici, drapelul a apărut adeseori în timpul luptelor armate contra statului occidental invadator sau colonizator. La origine un simplu semn de aliniere al unui grupuscul insurecţional – dar, graţie acestui fapt, înzestrat cu o încărcătură simbolică forte –, drapelul devine puţin câte puţin emblemă oficială a unei mişcări mai vaste, apoi, odată victoria asigurată şi independenţa cucerită, drapelul oficial al unui stat. De-acum înainte, puţină lume îşi mai aminteşte sau vrea să-şi amintească de contextul, motivele şi semnificaţiile care au primat în alegerea culorilor şi a figurilor ce compun acest drapel. Odată pacea revenită, urmată de tratatele „de ajutor şi prietenie” încheiate cu opresorul de altădată, este mai bine să uiţi sau să ocultezi anumite alegeri sau idei. Un stat nou trebuie să aibă un drapel „propriu”, altfel spus, paşnic şi nu agresiv, ca faţa spre viitor şi nu spre trecut. De unde şi un număr anumit de reajustări şi, mai cu seamă, de reinterpretări. Drapelul nu este schimbat, doar că se explică altfel figurile, se reinterpretează culorile, se solicită o altă simbolica cu privire la ideile de pace, libertate, fraternitate, prosperitate ş.a., ş.a.m.d. Şi apoi, de-a lungul deceniilor, oamenii sfârşesc prin a crede şi prin a uita motivele şi mizele originale ale drapelelor în cauză.

Nu în ultimul rând, orice drapel pune problema raportului dintre stat şi naţiune. Dar este dificil de spus care dintre aceste două entităţi este astăzi emblematizată de drapel cu prioritate. Se vorbeşte aproape mereu de „drapel naţional”, dar anumite texte constituţionale, ce provin de la autoritatea statului, sunt cele care îl definesc şi stabilesc sau controlează întrebuinţarea lui. Drapelul este un simbol oficial cu care nu este licit să faci ce-ţi trece prin cap. Cu toate acestea, distanţa este uneori una importantă dintre fapte şi drept, iar în practică drapelul este supus unor rituale ce nu au nimic oficial, nici statal. Statul ar vrea să deţină monopolul drapelului, atât că lucrul acesta rămâne o utopie, cel puţin în ţările democratice. Şi asta deoarece drapelul aparţine mai cu seamă naţiunii. În orice competiţie sportivă, bunăoară, orice suporter al echipei naţionale se simte legitim în drept să agite drapelul ţării sale, respectiv să-l abandoneze, să-l calce în picioare în caz de înfrângere. Toate ritualurile sportive, festive, comemorative, ideologice, politice etc. ce aduc în scenă drapelele naţionale ar merita să fie cercetate în detaliu. Drapelul unei ţări nu se deplasează doar cu ocazia sărbătorii naţionale, a unor ceremonii militate sau pentru a participa la liturghia statului. O mulţime de alte circumstanţe îl solicită în mod imperativ, atât în interior, cât şi în exterior.

Probabil pentru numeroşii demonstranţi de 1 şi de 9 Mai, drapelul roşu este considerat „acasă” indiferent de ţara în care are loc demonstraţia & Parada Victoriei; mă întreb dacă-l vom mai vedea şi pe 19 mai, când pionierii – lui Voronin? ai lui Dodon? cine să-i mai deosebească?! – vor depune flori la monumentul lui Lenin de la EREN. Între timp, socialiştii fac mari eforturi să arboreze drapelul roşu, cu steaua de la Kremlin, pe primăria Chişinăului, în data de 20 mai; pe când, pe dreapta, un candidat al „partide naţionale” îşi drapează o literă a numelui cu tricolor.

Parada drapelelor continuă…

S-a stins din viaţă – şi când zic „s-a stins”, am în faţa ochilor o lumânare arsă până la degetele celui/celei care o ţine –, la 89 de ani neîmpliniţi, doamna Doina CORNEA (n. 30 mai 1929, Braşov – 4 mai 2018, Cluj-Napoca), una dintre cele mai puternice voci ale rezistenţei româneşti din anii comunismului târziu, cea care a difuzat, între 1982 şi 1989, peste 30 de texte protestatare la Radio Europa Liberă; cea care s-a solidarizat cu muncitorii din Braşov, în 1987, răspândind alături de fiul ei 160 de manifeste, fapt pentru care ambii au fost arestaţi şi închişi timp de 5 săptămâni; cea care în 1988 îi cerea papei Ioan Paul II, printr-o scrisoare difuzată la Radio Europa Liberă, scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din ilegalitate; cea care ieşea în stradă la Cluj pe 21 decembrie 1989, alăturându-se protestatarilor, fiind cooptată imediat după Revoluţie în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, din care-şi dă demisia în 23 ianuarie 1990 din până cauza transformării acestuia în FSN; cea care se numără printre fondatorii Forumului Democrat Antitotalitar, din care s-a coagulat mai târziu Convenţia Democrată din România; cea care a fost membră-fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, a Alianţei Civice şi a Fundaţiei Memoria.

Întâmplarea – fericită pentru mine (care tot de la o nenorocire a pornit, dar asta rămână în paranteză) – a făcut s-o cunosc, în mai 2002, la Cluj-Napoca, fiind invitat de Fundaţia Memoria să ţin o prelegere („Intelectualul şi puterea”, ceva în genul acesta) la Universitatea Babeş-Bolyai. Schimbând câteva cuvinte cu Domnia Sa, am fost pur şi simplu uluit câtă forţă interioară emana acea doamnă scundă, foarte fragilă şi având o voce ca un firicel de apă, adevărat o apă cristalină. În toţi anii care au urmat, m-am întors din când în când cu gândul la acea singură întâlnire – şi bucuria de a o şti în viaţă mi-a luminat existenţa. Era – până azi dimineaţa, când aflat vestea la RFI – asemenea unei candele abia pâlpâind ce face să simţi că spaţiul locuit e unul îndumnezeit.

Nu ştiu dacă Doina Cornea va avea parte de funeralii naţionale; sper ca preşedintele României Klaus Iohannis să găsească timp pentru a-i aduce un ultim omagiu; m-ar întrista însă nespus să-i văd pe liderii coaliţiei la putere – urmaşii direcţi ai celor care au confiscat Revoluţia Română, în primăvara lui ’90, dând-o pe Mineriade – petrecând-o pe ultimul drum (imaginea lui Ion Iliescu de la funeraliile lui Cornel Coposu şi azi mă întoarce pe dos); constat doar că printr-o ciudată lucrătură a destinului anii vieţii Domniei Sale sunt aceiaşi ca anul Revoluţiei Române, 89 neîmpliniţi vs 89 cu neîmpliniri.

În semn de omagiu, vă propun în cele ce urmează un poem din volumul Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Cluj-Napoca, 1994, mai exact secvenţa a XI-a, acum cu menţiune: In memoriam Doina Cornea:

* * * * * * *

trei-fraţi-încălecaţi-unul-în-cîrcă-la-altul iată că vin în cale

(nu că poteca-i îngustă sau circulaţia-i mult prea

intensă – de unde? – dar au

tustrei doar un rînd unul singur de straie şi-l poartă

odată: cînd ăla de sus îşi îndeasă căciula pe frunte al doilea

îşi încinge sumanul şi-al treilea-şi

trage bine iţarii şi hai!... şi au mers ei au mers

pînă cel cu sumanul să nu-i amorţească picioarele prins-a

a-i tot da pinteni celui de jos: “di căluţule di!” pînă cel

căciulat să nu-şi bîţîie braţele-n dodii grabnic le-nfundă

în urechile celui din mijloc... şi-au mers ei au mers

cel bătut opintindu-i pe cei nebătuţi şi simţind sub călcîie

limba aspră a ţarinii ăla călare

atingînd cu gingaşele-i tălpi – două limbi nu-altceva! – pietricelele

din rărunchii sărmanului om cu un vag sentiment c-ar păşi

pe-o cărare de ţară căciulatu-ntre timp răsucind

mintea celui de sub ca pe-un cub al lui rubik... şi-au mers ei au mers

şi tot merg pînă astăzi de nu s-au oprit undeva: unu-i vînăt de

frig altu-i galben ca ceara cel’lalt arde ca para

vîntu-i bate şi-i zdrenţuie ca pe-un drapel) mijlociul

are-un gol – cît să-ţi bagi prin el capul – în piept

şi să strigi cît te-or ţine bojocii cu gura şi nările două:

“nu vă fie frică “nu plecăm acasă “ole! ole! oleeeee

comunismul pică!” morţii nu ne lasă!” ceauşescu nu mai e!”

trei-fraţi-înfriguraţi-unul-în-cîrcă-la-altul se duc dracului de-a curu-n cap

(nu că poteca-i îngustă sau circulaţia-i peste măsură de

aglomerată – de unde? – dar n-au

nici o zdreanţă pe ei: cel de sus îl încalecă pe mijlociul

mijlociul pe ăla de jos care n-are pe cine să-ncalece şi pe care văzîndu-l

preşedinţi pudibonzi să le-arunce din urmă: golani!... şi s-au dus ei s-au tot

dus în cîrcă pe rînd ciomăgiţi de mineri zădărîţi de mulţime:

“cel-bătut-îi-duce-pe-cei-nebătuţi!” pînă n-au mai avut un’ se duce

pînă iată se-ntorc chiar de unde-au plecat în decembrie – unu-i

vînăt de frig altu-i galben ca ceara cel’lalt arde cu pară

vîntu-i bate şi zdrenţuie ca pe-un drapel) mijlociul

are-un gol – cît să-ţi bagi prin el capul – în piept

şi să strigi cît te-or ţine bojocii:

“......................... “nu plecăm acasă “...........................

........................!” morţii nu ne lasă!” .........................!”