Emilian Galaicu-Păun

Aşteptate de multă lume, Zilele literaturii române la Chişinău au ţinut capul de afiş timp de 5 zile, de la recitalul de marţi, 22 mai, al poeţilor tineri prezenţi în volumul de debut colectiv 8, până sâmbătă, 26 mai, când Tatiana Ţîbuleac, autoare originară din Chişinău stabilită la Paris, şi-a lansat, la Librăria din Centru, cel de-al doilea roman, Grădina de sticlă. Şi cum un festival de carte s-a întâlnit, de joi seara, cu un festival de film documentar, Cronograf, o mai fericită încununarea a acestora decât premiera documentarului Eu, geniu Cioclea, de Violeta Gorgos, nici că se putea! În cele ce urmează, un soi de compte-rendu foarte subiectiv al festivalului, cu precizarea că rândurile de mai jos aparţin atât unui organizator, cât şi unui participant & om din public al Zilelor…

Marţi, 22 mai, ora 19.00 – Foarte primitor, Atelierul Cocoşul Roşu, de pe strada Şciusev, aflat în curtea casei în care a trăit prozatorul Vasile Vasilache. Amfitrioana – Vasiluţa, nepoata autorului Poveştii cu cocoşul roşu – ne propune să coborâm în beci, unde găzduieşte o expoziţie de „ouă cu surprize”, fabricate din hârtie colorată şi care conţin în interior opere ale unor artişti contemporani. Între timp, se adună tinerii poeţi care urmează să citească (Vitalie Colţ, Anastasia Palii, Artiom Oleacu, Iulia Iaroslavschi, Doina Roman-Raciu; nu şi Veronica Ştefăneţ, Rodica Gotca şi Elena Răileanu, absente din varii motive), la fel şi publicul lor, în majoritatea cunoştinţe şi prieteni. Dumitru Crudu, mentorul atelierului „Vlad Ioviţă”, îi prezintă pe fiecare, iar lecturile confirmă faptul că ne aflăm în faţa unei noi generaţii pe cale de coagulare, criticul Lucia Ţurcanu încercând să-i surprindă trăsăturile, pornind de la profilul fiecăruia dintre autori. Tonul este dat, festivalul propriu-zis stă să înceapă.

Miercuri, 23 mai, ora 10.30 – Elevii clasei a 10-a de la Liceul „Mihai Eminescu” au în faţă trei scriitori tineri, dintre care primul – Claudiu Komartin – este, la ai săi 35 neîmpliniţi, aproape un scriitor consacrat, cu cărţi de poezie traduse în câteva limbi, autor al unei antologii, Maeştrii unei arte muribunde, ajunsă la ediţia a 2-a în mai puţin de-un an, iar ceilalţi doi tocmai au debutat în ale prozei, Emanuela Iurkin cu romanul Câinele de bronz, Cartier, 2018, şi Dinu Guţu cu romanul Intervenţia, Polirom, 2017. Timoraţi la început, elevii se destind pe măsură ce întâlnirea capătă – şi graţie profesoarei Livia State – un caracter neformal, iar temele abordate sunt dintre cele mai diverse, cititul & scrisul constituind doar un punct de plecare/un pretext. În tot acest timp (2 ore academice), simt că mi-ar fi plăcut să mă aflu ŞI în alt loc, la Universitatea de Stat din Moldova, unde domnul Vintilă Mihăilescu ţine o conferinţă: De ce este România astfel?, la invitaţia istoricului Virgil Pâslariuc, şi pe care abia aştept să-l cunosc.

Răbdarea îmi este răsplătită tocmai la ora 17.00, cât distinsul psihosociolog şi antropolog cultural român vorbeşte unui public (care putea fi şi mai numeros!) adunat la Librăria din Centru despre Etnogeneză şi ţuică (nu voi reproduce ce-a spus Domnia Sa, e suficient să fac trimitere la volumul cu acelaşi titlu apărut la Polirom), într-un stil pe cât de colocvial, pe atât de erudit, ceea ce farmecă pe toată lumea. Altfel spus, discursul său rafinat & pe înţelesul tuturor face mărgele, ca o tărie întoarsă de două ori. Din pasa maestrului, intervine Dinu Guţu, care şi-a dat doctoratul în antropologie cu Vintilă Mihăilescu, de data însă pe post de tânăr romancier. Fragmentul din Intervenţia sună convingător, iar imaginea colegului nostru Valentin Guţu, redactor dintotdeauna şi, mai recent, autor Cartier, privindu-şi cu mândrie fiul mă topeşte. Lovitura de graţie mi-o aplică Lavinia Bălulescu, autoarea volumului de poeme Lavinucea, Casa de pariuri literare, 2017, astfel că seara de lecturi se încheie pe o notă majoră.

Dezbaterile pe marginea eseului contemporan, În centrul atenţiei: periferia şi marginalii, moderată (excelent!) de Maria Şleahtiţchi şi Lavinia Bălulescu, îi are-n centrul atenţiei pe Vintilă Mihăilescu, Tamara Cărăuş, autoarea volumului Limba de hârtie, Luiza Vasiliu, de la Scena 9, şi Dinu Guţu. Scânteietori/sclipitoare!

Joi, 24 mai, ora 11.30 – Suntem, Claudiu Komartin, Lavinia Bălulescu, Luiza Vasiliu şi subsemnatul, la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălţi, pentru a vorbi – cu textele pe masă – despre România firească. În mare formă, gazda noastră scriitorul şi prof.univ. Nicolae Leahu dă tonul întâlnirii, iar ceea ce urmează este mai mult decât un recital poetic, combinat cu discursuri pe teme culturale, e chiar o sărbătoare a lecturii, căreia i se alătură şi poeta Margareta Curtescu, profesoară la aceeaşi universitate, şi Maria Şleahtiţchi, venită de la Chişinău să-şi ţină cursul. Orice s-ar spune (& oricine ar câştiga, din primul tur, primăria oraşului), Bălţi continuă să existe pe harta culturală românească câtă vreme Literele de aici nasc poeţi (tânărul Gelu Ciocan, proaspăt debutat în volum) & cititori.

La 17.00 a aceleiaşi zile de joi suntem deja la Librăria din Centru din Chişinău, unde cei chemaţi în ring sunt poeţii. Dumitru Crudu citeşte din recentul volum scos la Charmides, Cinci poeme din Rotterdam; Claudiu Komartin citeşte (de pe telefonul mobil) un cutremurător text de proză în memoria unui poet mort de tânăr, pagini care ating cota de tensiune a unui poem; Moni Stănilă ne face părtaşă la O lume de evantaie, pe care să nu o împarţi cu nimeni, Charmides; iar pe final, Emanuela Iurkin aruncă a punte spre seara de proză ce urmează să aibă loc vineri, citind din recentul său roman scos la Cartier, Câinele de bronz. Nu pot să n-o scot în faţă şi pe Luiza Vasiliu, cea care acum nişte ani traducea vol. IV al monumentalului Jurnal de André Gide. Şi cu asta, tocmai s-a dat startul dezbaterilor despre Poezia de după 2000, seară moderată de criticii Lucia Ţurcanu şi Mircea V. Ciobanu, pe post de invitaţi fiind poeţii Claudiu Komartin, Lavinia Bălulescu, Moni Stănilă şi Dumitru Crudu.

Vineri, 25 mai, ora 10.30 – Ca să ajungem – prozatorul ieşean Dan Lungu, poetul Claudiu Komartin & subsemnatul – la masa rezervată oaspeţilor din sala de conferinţe a Liceului „Spiru Haret”, trebuie să trecem printr-un culoar îngust, de-o parte şi de alta străjuiţi de-un fel de gardă de onoare a elevilor stând în bănci. Odată prezentările făcute, profesoara de română Mariana Jitari intră – literalmente – în cărţi, astfel încât fiecare dintre invitaţi trebuie să dea seama de cele scrise & citite. Pe durata celor două ore şi mai bine, se amintesc (cu admiraţie!) nume de autori, se invocă titluri de cărţi, se spun anecdote literare, se fac confesiuni & se rostesc profesiuni de credinţă. Este, după mine, întâlnirea cea mai plină de viaţă, cum de fapt mă şi aşteptam să fie, dat fiind faptul că ne aflăm la cel mai citit liceu din Republica Moldova ai cărui voluntari, de la Cercul de Lectură, contribuie la buna desfăşurare a festivalului nostru.

Artileria grea, cum a fost numită Proza, intră în scenă la ora 17.00, la Librăria din Centru, odată cu lectura lui Dan Lungu, din recentul său roman scos la Polirom, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, urmat de Iulian Ciocan, din romanul Dama de cupă, şi acesta scos recent la Polirom, şi Pavel Păduraru, din Moartea lui Igor Alexandrovici, Paralela 45. Trei voci distincte, tustrele însă abonate la proza cotidianului, fiecare dintr-un unghi diferit, care mai caldă, care mai post-umană, care mai suferindă. Dezbaterile de la ora 19.00, moderate de prof.univ. Nina Corcinschi şi Dinu Guţu, la autorii care tocmai citiseră adăugându-se şi Tatiana Ţîbuleac, confirmă o dată în plus că, mai mult decât alte genuri, proza se află în plină ofensivă, ceea ce constituie o dovadă de maturitate a unei literaturi.

Şi a fost sâmbătă, 26 mai, ora 12.00, când Librăria din Centru a fremătat de lume (de pe lume!) venită la lansarea romanului Tatianei Ţîbuleac, Grădina de sticlă, Cartier, iar vorbitorii – unul şi unul: scriitorii Andrei Ţurcanu, Maria Şleahtiţchi, Maria Pilchin şi jurnalistul de la REL Vasile Botnaru – s-au întrecut nu, nu în elogii la adresa autoarei, ci în perspective de abordare a cărţii, care mai de care mai insolită. Exact ca la casele mari, m-am bucurat în adâncul inimii, dar tot atunci mi-am zis că ceva totuşi n-a funcţionat pe durata acestor Zile… Ei bine, de marţi până sâmbătă, tocmai scriitorii români din Basarabia au strălucit prin absenţă la aceste Zile… (cu 2-3 excepţii, mulţam Nicolae Rusu, prezent la toate trei seri, mulţam Teo Chiriac, Marcela Benea, Grigore Chiper, Nicolae Popa, Irina Nechit, Lorina Bălteanu, Alexandru Corduneanu, Liliana Armaşu, prezenţi la cel puţin o seară; ierte-mi-se dacă am uitat să-l pomenesc pe careva), de unde tocmai Filiala Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România se numără printre cele mai mari. Nu întreb de ce scriitorii basarabeni îşi boicotează colegii din România (s-o fi simţit superiori?!), dar nu poate să nu mă doară această ratare a întâlnirii cu publicul cititor, fără de care literatura îşi pierde raţiunea de a fi. De bună seamă, a fi sau a nu fi scriitor în RM, şi dacă da – pentru cine?

Închei aici, pentru a nu rata premiera filmului Violetei Gorgos Eu, geniu Cioclea, care el însuşi – poetul Eugen Cioclea (1948 – 2013) – ar fi meritat un festival de poezie aparte, cum cu totul şi cu totul aparte a fost autorul Numitor-ului comun, vă mai aduceţi aminte: „Ar trebui să ne-adunăm cumva…”

Născut pe 20 mai 1918 la Chişinău, George Meniuc este cu două luni, fără o săptămână, mai mic decât România Mare, ceea ce înseamnă că a văzut lumina zilei într-o ţară aproape la fel de nouă ca şi nou-născutul de el. Şi cum „tot românul se naşte poet”, şi George Meniuc se apucă de scris, de timpuriu, debutând editorial cu Interior cosmic, conţinând doar 14 poezii, plachetă scoată în 1939 la Bucureşti, şi urmată de volumul de eseuri Imaginea în artă, în 1940. Pe aceste două coordonate – Poezia şi Eseul – va funcţiona întreaga viaţă, chiar dacă s-a consacrat ulterior şi traducerilor (excelente!), şi prozei (şi ea de factură eseistică).

Şansa vieţii lui George Meniuc a fost Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii de la Bucureşti, unde şi-a făcut studiile în 1937-1940, avându-i ca profesori pe Tudor Vianu, Petre P. Negulescu, Dimitrie Gusti, Mircea Florian ş.a. Dintre colegii şi prietenii săi din acea perioadă, numele lui George Uscătescu se cere pomenit în primul rând. Neşansa constă în faptul că tânărul studios se vede silit să ia trenul (vai! chiar „trenul destinului!” – cum avea să spună cineva) spre Chişinău, în iunie 1940, şi cu asta tocmai întorcea pagina unei vocaţii de poeta faber, înlocuind-o într-o primă fază cu foaia volantă a versului sprinţar „la ordinea de zi” (Cântecul zorilor, 1948). De departe cel mai înzestrat poet al generaţiei sale, având o vastă cultură literară, şi tocmai prin aceasta suspect în ochii noilor autorităţi (sunt anii când tonul îl dau scriitorii proletcultişti veniţi din RASS Moldovenească), Meniuc trebuie să se fi simţit ciuca bătăilor în primul deceniu post-belic, când până şi scriitorii basarabeni cu trecut ilegalist (Andrei Lupan, Emilian Bucov) erau mai degrabă toleraţi decât îmbrăţişaţi de noua putere. Astfel, comite la rându-i versuri militante la comandă, totodată însă scrie şi eseuri erudite, ca pentru a contrabalansa – cel puţin în forul său interior – maculatura propagandistică. Dar forma (excelentă, care l-a făcut remarcat în ochii lui G. Călinescu) dinainte de ’40 n-are s-o mai recapete niciodată, decât – poate, căci se mişcă mai greoi – în ultimul deceniu de viaţă, odată cu Toamna lui Orfeu (1983).

O ultimă dată, norocul a venit tot de peste Prut & din perioada interbelică: cercetătorul Simion Cibotaru descoperise în arhivele Bibliotecii Naţionale din Bucureşti mai multe texte de George Meniuc risipite prin periodicele anilor ’30, pe care poetul le considera pierdute (la fel cum îşi pierduse de fapt şi prenumele – George –, semnând după război cu Gheorghe); răvăşit, le strânge între copertele plachetei Vremea lerului (1969), pe care o semnează George Meniuc. Dincolo de valoarea ei intrinsecă, această recuperare este importantă din cel puţin trei motive: primo, readuce suflul poeziei autentice româneşti din perioada interbelică, pe când literatura din Basarabia făcea parte integrantă din literatura română, în schimbul acelei bâlbâieli şantistea „poeţilor primelor cincinale” din RASSM; secundo, îl determină să se întoarcă la uneltele & principiile estetice de tinereţe; tertio, poezia nedeclaratului patriarh al liricii interbelice de idei va influenţa, direct sau indirect, lirica livrescă a tinerei generaţii de la ’68 (Liviu Damian, în parte Anatol Codru ş.a.), iar semnătura maestrului sub vreo prefaţă va gira apariţia unor „cărţi cu probleme” (de pildă, Sol de Leonard Tuchilatu). Şi ce fermecător sună, la peste opt decenii de la redactare, aceste versuri din Vremea lerului:

„Emoţii-universale de-a valma s-au clintit:

Atâta neodihnă şi larmă de nestins!

Crengile au febră ca şerpii-n asfinţit,

Şi fulguie Non-eul, bizar, de necuprins.”

* * * * * * * * *

Dintre toţi poeţii tinereţii noastre, anume pe George Meniuc aş fi vrut să-l cunosc în „anii [mei] de ucenicie”; l-am văzut o singură dată, prin mai 1986 – în costum negru, cu cămaşă albă, semăna cu un pinguin regal, de care ţi-era frică să te apropii. Ani de zile l-am invidiat (alb!) pe Eugen Lungu, pe atunci încă nedebutat în volum, pentru privilegiu de a fi fost ales de George Meniuc să-i scrie prefaţa – pe care n-a mai apucat s-o citească! – la antologia Preludiul Bucuriei (apărută postum, în 1988). Mi se pare absolut corect ca anume Eugen Lungu, de departe cel mai important eseist pe care l-a dat literatura română din Basarabia, să aibă ultimul cuvânt în materie de poezie georgemeniucă, în cele ce urmează dând un mic fragment din prefaţa micii antologii Pe rug fiecare devine liber, scoase recent la Editura Arc (la care vom reveni, mai pe larg, cu o prezentare în cadrul rubricii Carte la pachet):

„George Meniuc este cel mai important poet al generaţiei sale (Mihai Cimpoi, o numeşte generaţia pierdută). Alături de Meniuc (mai) supravieţuiesc literar Liviu Deleanu şi Nicolai Costenco, ambii suportând însă greu sechelele unui realism-socialist care le-a încovoiat literar. (…) Meniuc este însă singurul dintre congeneri care la un moment dat a refuzat să facă jocul puterii, renunţând totodată la tot ce fusese corvoadă oficială. Niciuna dintre poeziile marcate ideologic nu au mai fost reluate în ultimele sale volume. Cred că un prim impuls care i-a determinat această decizie cardinală a fost apariţia, în 1969, a plachetei Vremea Lerului, carte care aduna sub copertele ei poezia de până la 1940 a poetului. Sumarul volumaşului releva cititorului un nou Meniuc, nebănuit până atunci. (…) Această injecţie de tinereţe şi libertate – după 1945 scriitorul a fost supus nu o dată la umilitoare persecuţii ideologice, fiind învinuit de ermetism şi decadentism, de influenţe idealiste – îi resuscita harul poetic şi îl determină pe Meniuc să-şi reconsidere nu numai trecutul, dar să-şi puncteze altfel viitorul. Sigur, poetul nu a devenit un disident, dar unul dintre poemele sale de maturitate prefigura artistic dramatica experienţă a celui supus „vânătorii” ideologice.

(…)

În mare, lirica de până la ’40 a lui George Meniuc se repartizează pe două segmente tematice – efemera entitate umană în faţa infinităţii cosmice şi cosmosul din interiorul sufletului uman. Între cele două universuri contrare poetul aruncă un pod eterat, conceptual, de elaborare proprie, denumit Preludiul Bucuriei. Poemul Fior (1939) este cred primul în care conceptul se materializează literar: „Sub crengile roşii de Preludiul Bucuriei/ Să râzi şi să fluturi fantezia părului”. Alte poezii (Apus, Poem etc.) reactivează sintagma care, în anumite contexte se citeşte ca un elan optimist, pozitiv („Voi făuri omenirii un cântec al Preludiului/ Şi-al unui Luceafăr nerăsărit!// A fi: Bucurie, şi nu devastat crepuscul”), iar în altele ca o contopire cu magma materiei din care a ţâşnit materia trupului: „Pământule, negrule,/ Dă-mi cheile Bucuriei,/ Să-ţi deschid uşile/ Şi să mă pierd în ape”. Titlul poemului din care citez ultimul exemplu e plin de sugestii ancestral-folclorice: Baladă. La fel se intitula – Preludiul Bucuriei – şi ultima carte (1988) a poetului pe care a pregătit-o cu multă migală. Deşi nu a rostit nimeni sintagma, dar înţelegeam cu toţii – şi George Meniuc, şi noi, editorii –, că e o ediţie ne varietur, care echivala de fapt cu un testament literar. Poetul nu a mai apucat s-o vadă ieşită de sub tipar, Arcadie Suceveanu, Teo Chiriac şi Zina Tarlapan, redactorul cărţii, au avut grijă ca volumul să fie tipărit însă în cele mai bune condiţii.

Dispariţia poetului comunica titlului o semantică univocă, fără aproximări ezitante, implicând de data aceasta doar conotaţiile teluricului. Un teluric iluminat însă brusc de aura seninătăţii baladeşti: „În crângul cerului/ Se bourează stelele./ …/ Unu-i drumul somnului,/…/Din oasele tidvei, prin crăpătură,/ A crescut spicul grâului” (Baladă).

(…)

În genere, poezia sa de maturitate este una livrescă, alimentată mai puţinde recrudescenţa faptului brut, de realitatea concretă, ci e antrenată de o „realitate” istorico-culturală, de tip ficţional. „Totul se petrece…în imagine, scrie poetul în Oglinzi fermecate. Şi nu în realitatea pură şi crudă”.Cu alte cuvinte, trebuie să admitem că Meniuc practica ceea ce am putea numi evaziunea în fantasmele culturii. Era şi aceasta o formă mai puţin cutezătoare, dar onestă, de a rezista alinierii ideologice practicate asiduu de colegii de generaţie, cei care înmulţeau fără scrupule „succesele” realismului socialist. Într-o cronică din România literară (la volumul Interior cosmic, Litera, 1997), Ion Simuţ remarca această reorientare etico-estetică a lui Meniuc: „Am impresia că destinul său public poate fi comparat cu situaţiile unor Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Miron Radu Paraschivescu sau Maria Banuş, trecând de la pactizarea vinovată la despărţirea progresivă de recomandările oficiale şi câştigând simpatia iubitorilor de cultură necoruptă politic”.

Cum deplasările pe alte meridiane îi erau interzise, poetul călătoreşte imaginar, într-un turism cultural de ficţiune. În acest ciclu tematic se înscriu Sfinx, Raigardas, Muntele Fuji, Africa ş.a. Poemul Aşijderile e o poezie a regretelor unui „călător abonat” doar cu gândul la personalităţile şi simbolurile culturale ale lumii. (…) Şi această poezie a călătoriilor imaginare e un ecou al poeticii de până la ’40.”